Încă din copilărie,ni se
înrădăcinează adânc ideea că trebuie să existe nişte limite în comportamentul
nostru,desigur în funcţie de cât putem înţelege la diferitele vârste.
Ceea ce pentru un copil face
parte din drumul firesc al educaţiei,al devenirii.
Ce se întâmplă însă în momentul
în care copilul devine adult şi continuă să-şi autoimpună limite?
Se întâmplă în felul următor-pe
zi ce trece un lucru i se pare tot mai dificil,până când ajunge să-i pună
eticheta de imposibil.
Şi din această cauză,fiecare
devine propriul său erou,doar că numai în imaginaţie.
Şi totuşi cum există o altă
categorie de persoane care reuşesc mereu ceea ce-şi propun?
Cred că este destul de evident-nu
putem ajunge să deţinem ceva ce nu putem cuprinde cu mintea în primul rând.
Dacă mintea nu acceptă
dorinţa,automat avem tendinţa de a o reprima.
Avem dorinţe,potenţial(mai mult sau mai puţin),însă ne lipseşte ceva
esenţial pentru a trece la acţiune:cunoaşterea propriei persoane.
Şi ne simţim atât de ciudat când
ne aflăm în faţa cuiva din diverse motive,iar acesta argumentează cu “nu am
timp”.
Desigur că există şi persoane
care au timp nelimitat şi mai fac şi cunoscut acest fapt,dar adevărul este că
noi toţi îi respectăm pe cei care nu au timp,mai mult decât pe acestea din
urmă.
Ei sunt oamenii proactivi,care
realizează multe într-un timp scurt.
Oamenii pe care noi toţi îi
admirăm,fie că recunoaştem deschis sau nu,sunt cei care şi-au depăşit
limitele,ieşind astfel din tipare.
Ei fac asta pentru că se respectă
pe sine mai mult decât orice altceva,putând astfel aprecia totul în jurul lor.
Aceia sunt oamenii datorită
cărora au reuşit şi ceilalţi să evolueze pas cu pas.
Pornim toţi de la acelaşi
start,însă atitudinea noastră este cea care ne înalţă sau ne coboară.
Şi ei,la fel ca noi toţi au
pornit de la aceleaşi limite,însă au avut suficient de multe resurse încât să
le sfărâme,cucerind astfel libertatea.
Toţi ceilalţi “nu au timp”,iar
atunci când îl au în sfârşit,ajung la concluzia că nu ştiu ce ar putea face cu
el.
Cum ar fi însă dacă nu am ştii ce
înseamnă limitele?
Dacă ne-am întoarce de fiecare
dată în copilărie,la anii aceia la care nu ştiam ce înseamnă aşa ceva,ar exista
mult mai mulţi oameni realizaţi.
De fapt fiecare lucru banal pe
care l-am reuşit şi unii şi alţii a fost prin desfiinţarea limitelor.
Odată o prietenă m-a apostrofat
deoarece îmi doream foarte mult o pereche de blugi,eram departe de magazinul
respectiv şi era aproape ora de închidere:”Poţi şi tu să RENUNŢI măcar o dată?”
O confruntare între două
voinţe,un exemplu simplu,dar grăitor cu privire la limitele mele.
Şi nu…încă nu am aşa ceva.
Evident puteam,dar aceea era
limita ei,nu a mea,aşa că pur şi simplu i-am zis NU şi am înaintat spre
magazin.
Este de prisos să spun că am
ieşit din magazin cu acea pereche de blugi,dar nu asta era ideea,nu obiectul în
sine,ci trecerea unei noi bariere denumite sugestiv şi înşelător „limită”.
De foarte multe ori ne plafonăm
cele mai măreţe planuri din pricina voinţei înşelătoare care se retrage în faţa
necunoscutului.
Însă fiecare situaţie,fiecare
greutate cu care ne confuntăm spune ceva despre voinţa noastră.
Limitele nu sunt nimic altceva
decât un scut împotriva temerii noastre de necunoscut,care ne pot fi aliat sau
duşman,în funcţie de cât de departe dorim să le împingem.
Dar în umbra fiecărei limite
depăşite se află ceva mult mai important decât situaţia în sine-şi anume
valoarea noastră ca fiinţe umane,se află încă o treaptă depăşită pe scara
evoluţiei.
Uşurarea sufletească în urma
depăşirii fiecărei limite ar trebui să fie un standard universal,pentru ca toţi
să poată cuprinde cu mintea această senzaţie.
Din păcate însă,ea le este
accesibilă doar acelora despre care exclamăm uneori cu admiraţie în glas „ce om
să fie ăsta,cum a putut să facă aşa ceva?”
Foarte simplu:un om ca tine şi ca
mine,până aici suntem egali.
Diferenţa subtilă stă însă în
voinţa lui şi în a mea.
Simple cuvinte pictate cu penelul
unei mâini,dar pe care fiecare le aplicăm diferit.
De aia ne plac oamenii
frumoşi-frumoşi fizic,dar în primul rând psihic,dacă mă pot exprima aşa.
Pentru că ei nu ştiu ce înseamnă
limita.
Să medităm deci puţin asupra a
ceea ce învăţăm despre un lucru şi aplicabilitatea lui palpabilă pentru a putea astfel să nu mai
întâlnim oameni cu o voinţă tocită şi cu visuri mici!
