Ce nu s-a spus

E foarte uşor să pătrunzi cuvinte şi gânduri ale unor persoane pe care le cunoşti,cu care eşti compatibil sau pur şi simplu cuvinte care nu îţi zguduie cu nimic emoţionalul.

E chiar plăcut să stai şi să asculţi de toate,de la toţi şi să ştii că eşti o parte importantă pentru ceilalţi,cu ajutorul cărora îţi conturezi pe zi ce trece personalitatea.

Gram cu gram,oamenii sunt cei care ne aştern vrând nevrând direcţiile şi deşi spunem deseori că dorim să fim singuri,adevărul este că tot oamenii sunt cei care ne umplu cel mai adesea gândurile.

Ei ne rănesc,ei ne bucură,în compania lor timpul trece mai repede şi chiar dacă vorbim adesea despre compatibilităţi între oameni,adevărul este că nu există aşa ceva,ci mai degrabă există oameni care nu ştiu să apese butonul potrivit.

Iar noi interpretăm aceasta ca o lipsă de interes şi de aici începem să criticăm,să rănim şi astfel să ne îndepărtăm pe zi ce trece.

Ar fi atât de simplu dacă am exploata mai mult faptul că suntem fiinţe umane capabile,inteligente şi desigur dacă ne-am lăsa emoţionalul să vorbească mai mult.

De fapt adevărata problemă constă nu în faptul că nu comunicăm,ci că nu comunicăm emoţional.

Sigur că există multe conexiuni între ceea ce spunem şi ceea ce am vrea să spunem de fapt.

Mereu m-am întrebat câte ecouri se află în spatele cuvintelor fabricate de educaţie,de mediu şi am ajuns la concluzia că tot ceea ce este cu adevărat important rămâne întotdeauna în umbră.

Fie că vorbim despre prieteni,fie că vorbim despre partener acea reţinere există,este o parte inerentă a legăturilor dintre oameni,un lanţ dacă mă pot exprima astfel,care nu funcţionează decât pe baza acestor discrepanţe.

Ne ferim adesea de…de noi de fapt,recurgând la nişte aparenţe suficient de convingătoare încât să atragă îndepărtarea celuilalt şi să-l putem privi doar de la distanţă.

Ne hrănim practic cu acea distanţă dintre noi,iar fie şi numai gândul apropierii ridică inevitabil un zid de nepătruns între două fiinţe inteligente,înzestrate,înzestrate cu multe calităţi dar care apelează la absurd ca la un scut patetic de apărare,risipind astfel şansa de a scoate la iveală acel caracter frumos,dar speriat în spatele aparenţelor.

Astfel se creează golurile,singurătatea aceea copleşitoare de la miezul nopţii,contopită în gândul absurd “pe cine aş putea să sun la ora asta?” sau,un gând la fel de gol referitor la faptul că celălalt s-ar schimba faţă de noi la aflarea altor amănunte.

Iar gândurile se strâng,devin în noi deopotrivă atât acuzat cât şi acuzator.

A doua zi din nou…ne punem masca,ne întâlnim,ne formalizăm şi ajungem astfel să dezvoltăm o frică instinctivă unii faţă de ceilalţi.

Sau mai bine zis de reacţia celorlalţi la gândurile noastre nerostite.

Pentru că diferenţa între ceea ce nu se spune şi ceea ce construim pentru ceilalţi se află acolo,înăuntru unde câteodată ceilalţi capătă o putere mai mare.

Curios este faptul că celor cărora vrem să le spunem cât mai multe,le spunem cel mai puţin sau lucruri din cale afară de banale,lărgind acea distanţă pe care am vrea s-o ştim diminuată.

Persoanele de care ne legăm cel mai mult sentimental sunt şi cele de care ne ferim cu cea mai mare putere,întotdeauna.

Este ca şi cum în faţa lor am avea nevoie de protecţie constantă,dezvoltând o vulnerabilitate ieşită din comun.

Momentul acela în care omul de fapt,din faţa ta capătă alte proporţii şi atunci se aşterne tranşantă,depărtarea,amnezia dată de neputinţa de a privi dincolo de propria imagine formată.

Odată cu acea confuzie despre celălalt se activează mecanismul instinctiv de apărare,mecanism care deformează persoanele,sau,în orice caz scoate la iveală părţi din tine pe care nu credeai că le ai.

Mereu mi s-a părut interesant faptul că atunci când ai cel mai mult de spus,printr-o extraordinară triere a instinctului,începi să bagatelizezi.

Este momentul acela în care marginile sufletului fac front comun cu cele ale cerebralului.

Iar dacă aceste două entităţi se întrepătrund,emoţionalul nu are nici o şansă.

Am trecut de atât de multe ori peste cutii cu suflete,încât aproape că mi s-a tocit capacitatea de a deschide carapacea care le acoperă.

Cu siguranţă că nu celălalt este problema în sine,ci percepţia pe care o avem despre acesta constituie adevărata problemă.

Dorim de atâtea ori să devenim absenţi pentru cei care au un cuvânt de spus în sufletul nostru,încât dacă tăcerile ar putea vorbi,noi ne-am transforma pe loc în statui.

Avem atâtea identităţi pentru miile de persoane care ne cunosc şi cu toate acestea,nu putem stabili o identitate clară pentru persoana care nu ştie să ne vadă nici măcar când suntem la doi paşi.

Şi am avea atâtea să-i spunem.

E ca şi cum am învăţa din nou să mergem…sau să vorbim.

În spatele celui mai puternic zâmbet se poate ascunde doar dorinţa banală a unui sfârşit de distanţă.

Ce frumos privim de la distanţă lucrul care ar demonta toate temerile noastre legate de desfăşurarea liberă a propriei fiinţe.

Cuvintele devin o problemă în adevăratul sens al cuvântului în momentul în care începem să le folosim ca pe o armă,atunci ne devin duşmani iar lucrurile pe care le facem folosindu-ne de ele sunt abominabile.

Şi astfel devenim atât de încărcaţi de propriile noastre hăţişuri,atât de comuni încât devenim ieşiţi din comun!

Moralitatea-între capcană şi adevăr

Nu există multe părţi inerente vieţii,care să lase un loc complet gol,din care să ţâşnească nimic altceva decât pustiu,un tablou cât vezi cu ochii,pe un fond de pustiu.
Şi nu,pustiul nu este acela frumos descris în romane,metaforizat astfel încât să pară preludiul unei viitoare împliniri.
Deşi din fiecare situaţie trăită putem împleti romane,rupturile care se produc în urma acestora,nu pot fi descrise în poveşti.
Pe linia fragilă a ieşirii din tipare,întâmplarea are mai multe înfăţişări.
Şi tocmai acelor înfăţişări le este dereglat fragilul echilibru moral.
Pentru că moralitatea are mai multe faţete şi pentru că nu este dificil şi nu trebuie să ne străduim prea mult să o identificăm,vom ajunge să ne trezim încătuşaţi de regulile ei înguste,până la punctul în care nu vom mai fi liberi,ci doar nişte slugi supuse ale acesteia.
Capcană în care din păcate,cădem tot mai mulţi dintre noi.
Este de înţeles şi deloc de condamnat faptul că societatea ne vrea supuşi,orbi şi muţi în faţa regulilor,a ordinii menite să îngenuncheze.
Dar...nu poate fi de înţeles faptul că noi acceptăm aceste etichetări.
Şi astfel ne trezim în mijlocul unui cerc vicios şi al oamenilor care "ne ajută să ne depăşim problemele"...în acelaşi mod...pe barca de salvare a moralităţii.
Să fie oare tocmai pe dos?
Să fie ea cea care ne înfundă,ne limitează şi judecă totul în funcţie de ea?
Cum poate un precept să aibă o asemenea putere?
În faţa tuturor celorlalte elemente mai ascunse ale înfăţişării?
Astăzi am ales.
Am ales să nu-mi mai plec steagul în faţa moralei,acest monstru ascuns, ci în faţa argumentelor.
Eu am ales.
Tu?

Instincte perimate

Seara ce s-a lăsat,alunecând grăbită pentru ca protagoniştii ei(tot noi) să se poată odihni,ne învăluite deopotrivă tot în datorie.

O datorie care nu se retrage odată cu aşternerea nopţii,deoarece ea ne găseşte tot în mijlocul lui TREBUIE.

Pentru că tot mai TREBUIE citit ceva,tot mai este ceva în aşteptare,ceva care are nevoie de timp,de atenţia noastră completă,orice lucru minuscul însetat de atenţie.

Dar chiar şi acum,la ore atât de târzii,chiar dacă încă lucrezi,iar partenerul continuă să-ţi fie biroul,oboseala din privirea ta nu încetează a-şi răspândi farmecul,care începe să-mi parfumeze lectura,canalizându-mi receptivitatea în jurul tău-şi anunţând că timpul lui TREBUIE ar fi cazul să se sfârşească.

Este ora aceea din noapte la care ni se aminteşte că rolurile rigide nu au ce căuta în pat.

Da dar…sunt atâtea lucruri,ce în lupta pentru atenţie ridică subţiri bare psihosexuale între noi,dar care prind contur şi anihilează,deocamdată parţial,precum o fac valurile cu urmele de pe nisip,pornirile instinctuale normale…dizabilitatea omului evoluat.

Capcană în care cei mai mulţi indivizi ai secolului nostru cad…şi în care am căzut şi noi.

Mai am ceva de lucru,timp în care tu,chiar dacă nu mai ai nimic de făcut pe ziua de azi,pari extrem de ocupat.

Ce goi par oamenii care încearcă în zadar să se ferească de explicaţii.

Nu prea se merită să întrerupem lucrurile atât de ordonate şi de bine puse la punct,într-o epocă în care primează confortul prin realizare,pentru clipe goale de priviri.

Ador să stau să-ţi privesc logica ordonată,ce răspândeşte o orizontalitate fermă şi unică în acelaşi timp,în spaţiul din jur.

Nu reuşesc să-mi dau seama dacă ne pierdem în umbre versatile sau suntem condiţionaţi pentru a nu ştiu câta oară de altceva,tot timpul de altceva.

Fiind în slujba,nobilă de altfel,a modelării de caractere,reacţiile fireşti devin acelea care se apropie cât mai mult de modelul societal clasic,depărtându-se din ce în ce mai mult de instinct.

Numai că,de cele mai multe ori,întâmplarea are mai multe înfăţişări.

De aceea există între noi atât de multe nuanţe.

Nu ştiu prin ce mecanism ai reuşit să dai un nou sens cuvântului “împreună”,însă acesta a căpătat brusc şi  într-o manieră uluitoare,o altfel de lumină.

Conţinuturi îmbrăcate într-o personalitate care trece dincolo de cuvinte,de o sensibilitate şi o delicateţe aparte,tot ceea ce am căutat întotdeauna la un suflet pereche.

Poate că nu ai înţelege…de multe ori nici eu nu înţeleg această admiraţie ridicată la rang de ideal.

Dar nu mai contează…la ora asta.

Te apropii încet,acum cu siguranţă m-ai observat printre filele acelei lucrări.

Da,sunt tot aici,cu aceeaşi dragoste,ce aştepta tăcută scurgerea a mai bine de patru ore.

Nu mai este nevoie de cuvinte,ci doar de revenirea la…lectura ta de noapte,aşa cum mă numeşti.

Ador să înlocuieşti gândurile unor cuvinte scrise,proiectându-ţi admirativ privirea pe chipul meu.

A trecut atât de mult timp şi a fost înlocuită atât de multă culoare până ce am reuşit să ajungem la tăcerea perfectă.

La tăcerea care transformă,încât acum aproape că a devenit un ritual.

Pe linia care desparte distanţa dintre trupurile noastre,stau înşiruite,ordonat,sforile care prevestesc înlănţuirea sfârşitului de drum şi păşirea spre meleagurile nopţii.

Iar eu…te simt când departe,când aproape,totuşi mereu actual.

Mereu nou…şi totuşi atât de cunoscut.

Închis şi deschis,deopotrivă roman şi poezie,o adevărată enigmă la marginea dintre simplu şi complex!