Călătorie prin mine

Da.Uneori avem nevoie şi de dezamăgiri pentru a ne putea trezi la realitate şi,de ce nu şi pentru a putea scrie.Impactul dezamăgirii nu stă însă doar în dezamăgirea în sine,ci mai degrabă în persoana din partea căreia vine.Ar fi infantil să încercăm să catalogăm fiecare persoană după gradul de dezamăgire pe care ni-l provoacă.Singura problemă în acest caz este însă că se pierde încrederea.Nu deodată însă,ci treptat,ca o stâncă roasă de astfel de circumstanţe.Îndrăznesc chiar să o compar cu o curăţenie de primăvară,capabilă de a purifica toate trăirile.
Este însă de prisos să mai spun că în urma acestora se nasc poate cele mai bruşte şi mai adevărate maturizări.Sufletul uman,în afară de multe alte minusuri de care dispune,are ca defect principal faptul că nu operează diferenţiat.Fiind asemenea unui copil de vârstă mică absoarbe tot,absolut tot.
Mintea umană are limitele ei,sufletul însă,nu.Şi deşi există o oarecare legătură între cele două,este important de spus că de fapt sunt destul de diferite.Citeam acum câtva timp o afirmaţie a unei scriitoare de o sensibilitate şi o eleganţă în scrieri,unice,Ileana Vulpescu, care suna exact aşa:"Atunci când ni se stinge sufletul,trebuie să-i aprindem o lumină".Am fost de acord cu afirmaţia sa,e o plăcere să asculţi tot ce are de spus această mare doamnă,însă cred că şi aici diferenţa stă în calitatea luminii pe care o folosim.Pentru că a aprinde o lumină la întâmplare,pe termen lung,poate face mai mult rău decât bine.
Nu m-am temut niciodată de singurătate în momentul în care am ajuns la concluzia că am nevoie de ea.Şi consider de asemenea că oamenii ar trebui să înveţe să-şi accepte şi să-şi trăiască singurătatea din când în când.Pentru că avem nevoie să petrecem timp cu noi înşine,avem nevoie de timp să plângem,să trăim în linişte situaţiile care ne bruiază sufletul,dar mai ales să analizăm,să ne permitem să analizăm şi să avem în vedere tot ceea ce ne compune existenţa.Consider că este mult mai important ceea ce se întâmplă în interiorul fiecăruia dintre noi,decât ceea ce se vede din afară,pe de o parte asimilat în urma educaţiei.Şi mai cred că sistemul educaţional are un mare,mare handicap aici.În sensul că înmagazinează în noi cunoştinţe,multe multe cunoştinţe,pentru a ne preda societăţii transformaţi în nişte slujitori perfecţi.Educaţia  formală creează roboţi pe bandă rulantă.Ne învaţă astfel că viaţa noastră TREBUIE să fie formată în proporţie de jumătate,din viaţa altora.Eu nu cred că viaţa trebuie să fie un schimb,o negociere,cum bine am asimilat şi eu la facultate.Mă refer aici la viaţa adevărată,nu la cea din societate.Societatea funcţionează pe principiul:"Dă-mi ceva din ceea ce vreau,iar eu îţi voi da ceva din ceea ce vrei",referindu-se desigur la schimburi materiale.Şi analizând această afirmaţie,am realizat că dacă şi generaţiile viitoare vor gândi la fel ca stimata/stimatul care a venit cu această afirmaţie,vom ajunge în punctul în care va trebuie să ne sprijinim emoţionalul în cârje.
Din punctul meu de vedere,fără intenţia de a jigni însă alte profesii,cea mai nobilă profesie din lume este cea de scriitor.N-am auzit până la această vârstă nici un scriitor care să-ţi dea senzaţia de "hai mai repede că mă grăbesc",să-ţi dea senzaţia,nu să-ţi spună ad literam.Acum revenind puţin,pentru a corela cu cele spuse mai sus,cine petrece mai mult timp cu sine,un asistent social,un avocat sau un scriitor?
Cine ajută mai mult sufletele atunci când se simt rănite,uzate şi frânte?O afirmaţie de genul:"Schimbarea trebuie să înceapă în primul rând de la dumneavoastră." "Haideţi să vedem de ce resurse dispuneţi",sau una de acest fel:"Îţi mulţumesc din suflet pentru înălţarea estetică pe care o trăiesc când te-ascult"?,dar spusă cu toate simţurile,nu mecanic.
Mă rog,am exagerat puţin,dar cu bună-ştiinţă,vrând să scot în relief faptul că unele cuvinte frumoase,cu adevărat frumoase se duc exact acolo unde trebuie şi nu afirmaţii banale memorate pe de rost din nişte cursuri fade.
Pentru că atunci când gândim cu simţurile-şi nu cu ajutorul creierelor,se produce ceva extraordinar,nu mai simţim nevoia de control,de analiză.Avem certitudinea că totul este exact aşa cum trebuie să fie,fără prea mare efort.Din păcate,aflăm asta mult prea târziu,când lucrurile deja devin serioase şi nu le mai putem abandona,cel puţin nu cu succes.
Haideţi deci să ne apropiem mai mult de noi înşine ca de o persoană distinctă,ce merită ascultată,ce merită a-i fi respectate părerile,pentru a putea trăi în armonie şi pentru a crea armonie în jur!

Tablou cu oameni

Fiecare dintre noi formăm un tablou.La unii,lumina cade pe faţă,iar la alţii sunt evidente hăţişurile de clarobscur fără de care,poate,nu ar părea la fel de interesanţi.Pentru ambele variante,există însă o cantitate suficientă de lumină astfel încât să se poată face remarcate.
Ne transformăm cu fiecare zi ce trece în tablouri.Ne place să ne admirăm exteriorul,designul,culorile,în timp ce interiorul rămâne,de cele mai multe ori,zugrăvit superficial,plat,bazat pe nonculori.
Cum nu toţi suntem însă pasionaţi de această parte a artei,căci,pentru fiecare dintre noi,un tablou poate fi tradus în nenumărate feluri,transformăm în artă lucrurile care se situează pe acceaşi lungime de undă cu noi.Lucrurile mărunte,de zi cu zi.
În pofida acestei scurte introduceri,trebuie menţionat faptul că cel mai frumos tablou este acela care nu doar simulează nişte sclipiri deosebite,ci acela care le şi redă cu fidelitate.
Aşa cum există unele tablouri excepţionale,tot astfel există şi persoane într-atât de fascinante încât riscă perfecţiunea.Caracteristicile lor pot fi plasate într-o zonă de inspiraţie permanentă pentru acela care ştie să privească.
Astfel încât cultivându-le,acestea devin o sursă inepuizabilă de boem pentru spirit.
Şi deşi numai un fin cunoscător le poate aprecia,de cele mai multe ori,ele se extind involuntar şi asupra celorlalţi,indiferent de gradul lor de înţelegere.Şi ce poate fi mai important decât îmbogăţirea spiritului cu frumos?
Orice element care poate îmbogăţi spiritul este de nepreţuit.Aceasta este adevărata învăţătură şi de aceea oamenii sunt împărţiţi pe categorii.De la fiecare învăţăm câte ceva,însă nu fiecare are darul de a încrusta o învăţătură în spirit.
Tabloul format de întreg este absolut fascinant,însă,substratul este un element aparte,pe care îl deţin foarte puţini.
Cu toate acestea,de reţinut este faptul că fiecare are propriul său tablou, pe care nimeni în afară de el însuşi nu-l poate aprecia la adevărata valoare.
În materie de etalon,noi toţi îl avem construit perfect,undeva departe de privirile celorlalţi.Diferenţele dintre tablouri nu sunt cu nimic deosebite de cele două tipuri de invidizi dominante:cei de succes şi cei mediocri.Succesul este dat de varietatea nuanţelor şi a formelor,iar mediocritatea de terenul plat pe care se întinde întregul tablou.
De aceea diferă atât de mult tăcerea unui om cultivat de cuvintele unui mediocru.Pentru că aceea este realitatea,acea tăcere,nu ceea ce putem povesti.
Să ne imaginăm deci bogăţia tabloului construit pe baza fiecărei tăceri,comparativ cu o nuanţă infimă şi ţipătoare dată de un set nesfârşit de cuvinte fără substrat.Aproape că îţi vine să laşi capul în pământ.
Iată de ce,prin contrast,sufletul este împărţit egal în comun şi fascinant.Diferenţa constă aici în elementul dominant.
Tabloul încărcat cu tăceri,aerisit de doar două pete de culoare,se va încadra perfect în orice fel de mediu,nu doar în mediul său natural,pe când cel excentric va face notă discordantă într-un mediu care îi depăşeşte cu mult esenţa.
      Suntem finii observatori ai ambelor tablouri şi ne întrebăm tot mai des în ce parte ne plasăm.Unii dintre noi rămân înţepeniţi într-un tipar,pe când alţii au mereu curajul şi deschiderea de a explora fără încetare.
Iată deci singurul tablou de nepreţuit în materie de artă:nuanţele celor două tipuri de indivizi!

O fracţiune de secundă,o mie de tăceri

Acum câteva zile,mă gândeam cu câtă uşurinţă poţi fi ignorat.Durează o fracţiune de secundă...şi totuşi,acea imagine şi acel sentiment rămân adânc întipărite în fiinţa ta.Lucrurile cele mai importante,pentru mine,de-a lungul vieţii,s-au petrecut într-o fracţiune de secundă.

Dar ele sunt cele care adaugă sare şi piper vieţii.Cel mai probabil,dintr-o tăcere rămânem cu infinit mai multe învăţături decât dintr-o mie de cuvinte.Dar,cu toate acestea,mi-aş dori să şi mulţumesc pentru aceasta,deoarece mi-a deschis mult mai multe orizonturi decât ar fi făcut-o un dialog.M-a plasat,evident,pe o poziţie pe care nu mi-aş fi dorit-o,dar de pe urma căreia,acum,la momentul ăsta,pot adresa un "mulţumesc".Într-o fracţiune de secundă,am putut experimenta concomitent,atât raiul, cât şi iadul, cel din urmă fiind infinit mai fascinant.M-am întrebat mereu câte sensuri pot exista de fapt într-o tăcere?

Sinceră să fiu,nici până la acest moment nu am aflat răspunsul.Iar dacă înainte nu am preţuit tăcerea la adevărata sa valoare,astăzi pot spune,ca un oximoron,că poate fi paradisul şi infernul între două persoane.Câteodată,ajungi s-o preferi cuvintelor şi s-o incluzi voluntar în viaţa ta.

Şi astfel,tăcerea acoperă o mie de gânduri,de sentimente pe care ai vrea să le exprimi.Şi nu doar le acoperă,ci în timp ajunge să le anihileze aproape complet.Scrisul are rolul de a le absorbi,transformându-le într-o poveste de viaţă.M-am întrebat mereu dacă merită.Câteodată 20 de coli scrise sunt echivalentul a doar 5 cuvinte rostite-m-a cutremurat această concluzie.

Un arsenal întreg de cuvinte,de expresii pline de conţinut s-au înnecat şi se înneacă în secunde infinite de tăceri,tăceri şi iar tăceri.

Există însă tăceri atât de frumoase,încât chiar şi un singur cuvânt nepotrivit le-ar strica farmecul.Există şi oameni pe care tăcerea îi transformă în excepţionali,iar atunci când încep să vorbească,parcă ai prefera să revină la tăcere,pentru a fi din nou deosebiţi.

Interesant de observat este faptul că un singur cuvânt rostit poate crea haos şi suferinţă,în schimb fie chiar şi câteva minute de tăcere pot ordona lucrurile,gândurile şi acţiunile.

Şi întotdeauna,momentele cele mai importante din viaţa cuiva,se reflectă cu mult mai bine într-o tăcere decât într-o mie de destăinuiri.