Călătorie prin mine

Da.Uneori avem nevoie şi de dezamăgiri pentru a ne putea trezi la realitate şi,de ce nu şi pentru a putea scrie.Impactul dezamăgirii nu stă însă doar în dezamăgirea în sine,ci mai degrabă în persoana din partea căreia vine.Ar fi infantil să încercăm să catalogăm fiecare persoană după gradul de dezamăgire pe care ni-l provoacă.Singura problemă în acest caz este însă că se pierde încrederea.Nu deodată însă,ci treptat,ca o stâncă roasă de astfel de circumstanţe.Îndrăznesc chiar să o compar cu o curăţenie de primăvară,capabilă de a purifica toate trăirile.
Este însă de prisos să mai spun că în urma acestora se nasc poate cele mai bruşte şi mai adevărate maturizări.Sufletul uman,în afară de multe alte minusuri de care dispune,are ca defect principal faptul că nu operează diferenţiat.Fiind asemenea unui copil de vârstă mică absoarbe tot,absolut tot.
Mintea umană are limitele ei,sufletul însă,nu.Şi deşi există o oarecare legătură între cele două,este important de spus că de fapt sunt destul de diferite.Citeam acum câtva timp o afirmaţie a unei scriitoare de o sensibilitate şi o eleganţă în scrieri,unice,Ileana Vulpescu, care suna exact aşa:"Atunci când ni se stinge sufletul,trebuie să-i aprindem o lumină".Am fost de acord cu afirmaţia sa,e o plăcere să asculţi tot ce are de spus această mare doamnă,însă cred că şi aici diferenţa stă în calitatea luminii pe care o folosim.Pentru că a aprinde o lumină la întâmplare,pe termen lung,poate face mai mult rău decât bine.
Nu m-am temut niciodată de singurătate în momentul în care am ajuns la concluzia că am nevoie de ea.Şi consider de asemenea că oamenii ar trebui să înveţe să-şi accepte şi să-şi trăiască singurătatea din când în când.Pentru că avem nevoie să petrecem timp cu noi înşine,avem nevoie de timp să plângem,să trăim în linişte situaţiile care ne bruiază sufletul,dar mai ales să analizăm,să ne permitem să analizăm şi să avem în vedere tot ceea ce ne compune existenţa.Consider că este mult mai important ceea ce se întâmplă în interiorul fiecăruia dintre noi,decât ceea ce se vede din afară,pe de o parte asimilat în urma educaţiei.Şi mai cred că sistemul educaţional are un mare,mare handicap aici.În sensul că înmagazinează în noi cunoştinţe,multe multe cunoştinţe,pentru a ne preda societăţii transformaţi în nişte slujitori perfecţi.Educaţia  formală creează roboţi pe bandă rulantă.Ne învaţă astfel că viaţa noastră TREBUIE să fie formată în proporţie de jumătate,din viaţa altora.Eu nu cred că viaţa trebuie să fie un schimb,o negociere,cum bine am asimilat şi eu la facultate.Mă refer aici la viaţa adevărată,nu la cea din societate.Societatea funcţionează pe principiul:"Dă-mi ceva din ceea ce vreau,iar eu îţi voi da ceva din ceea ce vrei",referindu-se desigur la schimburi materiale.Şi analizând această afirmaţie,am realizat că dacă şi generaţiile viitoare vor gândi la fel ca stimata/stimatul care a venit cu această afirmaţie,vom ajunge în punctul în care va trebuie să ne sprijinim emoţionalul în cârje.
Din punctul meu de vedere,fără intenţia de a jigni însă alte profesii,cea mai nobilă profesie din lume este cea de scriitor.N-am auzit până la această vârstă nici un scriitor care să-ţi dea senzaţia de "hai mai repede că mă grăbesc",să-ţi dea senzaţia,nu să-ţi spună ad literam.Acum revenind puţin,pentru a corela cu cele spuse mai sus,cine petrece mai mult timp cu sine,un asistent social,un avocat sau un scriitor?
Cine ajută mai mult sufletele atunci când se simt rănite,uzate şi frânte?O afirmaţie de genul:"Schimbarea trebuie să înceapă în primul rând de la dumneavoastră." "Haideţi să vedem de ce resurse dispuneţi",sau una de acest fel:"Îţi mulţumesc din suflet pentru înălţarea estetică pe care o trăiesc când te-ascult"?,dar spusă cu toate simţurile,nu mecanic.
Mă rog,am exagerat puţin,dar cu bună-ştiinţă,vrând să scot în relief faptul că unele cuvinte frumoase,cu adevărat frumoase se duc exact acolo unde trebuie şi nu afirmaţii banale memorate pe de rost din nişte cursuri fade.
Pentru că atunci când gândim cu simţurile-şi nu cu ajutorul creierelor,se produce ceva extraordinar,nu mai simţim nevoia de control,de analiză.Avem certitudinea că totul este exact aşa cum trebuie să fie,fără prea mare efort.Din păcate,aflăm asta mult prea târziu,când lucrurile deja devin serioase şi nu le mai putem abandona,cel puţin nu cu succes.
Haideţi deci să ne apropiem mai mult de noi înşine ca de o persoană distinctă,ce merită ascultată,ce merită a-i fi respectate părerile,pentru a putea trăi în armonie şi pentru a crea armonie în jur!