Un element
primordial pentru starea noastră generală de bine sunt procesele lăuntrice care
ne colorează universul.
Nu sunt nici
palpabile, bine poate uneori, nici nu răsună cu forţa unui vulcan.
Sunt acolo,
ne apasă, le ştim, le purtăm cu noi zi de zi, ne ascundem de ele în timpul
zilei, dar vrând-nevrând tot trebuie să le suportăm prezenţa.
Există un
loc în noi în care se strâng toate deşeurile aruncate de oameni, de
conjuncturi, de pierderi.
Acel loc
este în suflet.
Există
multe boli pentru care ştiinţa a avansat, omul a evoluat şi evoluează aproape
zilnic, deci puţin probabil ca bolile vizibile să nu poată fi stopate.
Însă când
vine vorba despre esenţa adevăratului individ, lucrurile se schimbă.
În contrast
cu frumuseţea şi armonia cuvintelor, acestea pot acţiona ca o armă letală
pentru un suflet bolnav.
Bolnav de
lipsa de exprimare, bolnav de neputinţă, un simplu element care se integrează
în rândul celorlalte.
Pronunţăm
atât de des acest cuvânt, „suflet”, cu viteza unei secunde, în grabă…graba,
cancerul omului modern, încât pare că întreaga noastră existenţă nu este
altceva decât o odă închinată schimbărilor, presiunilor şi luptei pentru
supravieţuire.
Omul, cu
ciudăţeniile sale, absurd pentru unii, irepetabil pentru alţii, pare de cele
mai multe ori a fi propriul duşman, propria piedică în calea lucrurilor după
care tânjeşte.
Ne simţim
împovăraţi, trişti şi răniţi, apelăm la un prieten, la alcool sau la orice
altceva, doar pentru a ne înneca sufletul.
Nu vreau să
crezi acum că încerc să descriu cu ipocrizie un scenariu la care nu am luat
parte niciodată.
Dacă ţi-aş
spune…
Noaptea e
lungă, sufletul însetat de revărsarea poveştii, iar cana cu ceai îmbie spre
incipit.
Nu mai ai
nici un motiv să fii agitată.
S-a
terminat.
A trecut şi
primul sărut, prima şansă, ocaziile pierdute, e linişte peste interior iar o
picătură de trecut pare să scoată la iveală şanse din vremuri apuse.
Nici nu mai
ştiu ce nume purta pe atunci sufletul.
A adăpostit
atât de multe…o carte cu file transparente este pe departe cel mai bun roman pe
care l-ar putea deschide cineva vreodată.
Trecutul
este doar o încăpere din prezent căreia am uitat să-i mai purtăm de grijă.
Oare
devenim bătrâni doar atunci când sufletul a adunat suficient material între
care să nu mai intervină emoţiile?
Ce frumos
le privim acum pe toate în acest album prăfuit.
Este
albumul tău, doar că acum îi lipsesc atât căldura cât şi forţa.
De regulă o
amintire începe astfel:”Mai ţii minte când…?”
Dar care
este proporţia între “mai ţii minte când” şi
„mi-aş fi dorit să?”
Cu
siguranţă amintirea trebuie să primeze.
Le-ai
adunat pe toate, tăcut, obosit sau entuziasmat, nu ai uitat nici măcar un
detaliu din ce era important.
De aceea
pentru adevăratele poveşti din spatele nostru nu avem nevoie de jurnal.
Fiecare
dintre noi posedă încorporat un jurnal de neşters, setat pe esenţial:sufletul său.
O maşinărie
fascinantă compusă din stări, care ne oferă scenarii dintre cele mai variate.
Atins cu
mătase sau cu fier, cu graţie şi cu brutalitate deopotrivă, ai rămas acolo,
fidel, deschis către noile mele experienţe, din vreme în vreme altele.
Îmi
amintesc ca şi cum ar fi fost ieri când am simţit efectele unui suflet rupt.
Un zgomot
nefamiliar, pe care nu-l puteam distinge.
Ce naivă…
Dacă aş fi
ştiut că fiecare durere are un altfel de sunet….
Ai avut
atât de mulţi vizitatori de-a lungul timpului, dar iată-te aici cu cei mai
fideli dintre ei, tăcerea şi gândurile.
Fiecare
picătură de ploaie îţi aduce aminte de ele.
Nu ştii cum
să opreşti gândurile.
Au venit ca
o avalanşă de nesuportat peste lumea tăcerii.
Odinioară
era târziu…era mereu târziu…
Astăzi nu
mai este…pentru suflet nu există ceasuri.
Când
priveşti înăuntru, timpul se opreşte.
La poarta
emoţiilor de ieri nu mai există prag…da, emoţia aia.
Uitasei de
ea şi o priveşti acum ca printr-o plasă.
Că
doar…erai şi tu adolescentă, copil necopt.
Îl iubeai
pe tipul ăla, dar ghinion, era prea ocupat să-şi hrănească sufletul cu alta.
Nebunia aia
pe care voiai s-o faci pentru el…sigur erau „alte timpuri” şi aşa a rămas şi
el…suspendat în timp.
Habar n-are
de existenţa ta, nici n-a avut vreodată.
Era ridicol
atunci să-i trimiţi o scrisoare, în era telefoanelor mobile, aproape la fel de
ridicol pe cât ar fi acum să faci altceva decât să croşetezi.
Sigur erai
prea ocupată cu “lucruri importante” şi cu un segment de timp, niciodată suficient.
Sau acel “iartă-mă” pe care te gândisei să
i-l spui unei prietene...
Urma să te
mai gândeşti puţin...păi cum, doar trebuia să mai analizezi încă odată.
Nu-mi dau
seama dacă era linişte atunci când toate stăteau pe loc, sau acum, când au
început să se mişte...în amintire.
Deschizi
cartea de basme, nu ai de unde altundeva să le spui poveşti nepoţilor pentru că
ale tale au fost duse numai până la jumătate.
E târziu şi
acum când timpul nu mai prezintă interes pentru evenimente, e târziu...
Întotdeauna
a fost târziu sau pur şi simplu nu a fost momentul potrivit.
Peste
întâmplările neconsumate se aştern emoţiile de atunci împreună cu tăcerea de
acum.
Sunetul
tăcerii rămâne confidentul întregii tale lipse de acţiune.
Tu ce scuză
ai pentru acel “e prea târziu?”
