De ce-aş reuşi?

Voi începe cu o relatare din zona unei împliniri personale,anume scrisul.

Nu mai scrisesem de foarte multă vreme.

De vreo câteva săptămâni bune, desigur din lipsă de „inspiraţie”,ca majoritatea scriitorilor.

Erau zile şi seri în care mă gândeam serios-oare voi mai putea scrie vreodată?

Ce pseudo-scriitor sunt eu din moment ce trece atâta timp fără să aştern măcar un rând?

Sigur că nu luasem în considerare un aspect cu mult mai important chiar decât pasiunea în sine:construirea pasiunii.

În timp ce creierul îmi rămăsese plafonat pe ideea obsesivă aproape,de „nu mai am ce să scriu”.

Oare despre ce să le mai povestesc oamenilor?

Fără să iau în calcul ceva poate cu mult mai important decât asta:despre ce pot să-mi povestesc mie, astfel încât să nu mai stau să „mă gândesc”despre ce să scriu?

Şi tot setându-mi acest obiectiv,am ajuns la un cumul de întrebări legate de asta.

Ce înseamnă pentru mine “a reuşi”?

Ce voi face concret cu această „reuşită”?

Ce se va întâmpla în momentul în care voi vedea această “reuşită” finalizată?

Am studiat mai multe bloguri între timp.

Bloguri care mă făceau să-mi fie dor efectiv de elanul meu natural de a scrie.

Viaţa era ceea ce mi se întâmpla în timp ce mă gândeam CUM să-mi trăiesc pasiunea.

În timp ce desigur…mai trecea o zi.

Zi în care mă întrebam “tu ce-ai făcut astăzi pentru visul tău ?pentru blogul tău?pentru corpul tău?”

Încă o zi şi încă o zi de „şi de ce-aş reuşi?”

Până când am zis stop.

Voi reuşi numai şi numai pentru că am datoria de a-mi valorifica pe deplin potenţialul cu care am fost înzestrată.

Acesta a fost răspunsul cel mai simplu şi clar pe care mi l-am dat.

Moment în care m-am apucat de scris.

Pentru că ceea ce nu vezi Clar,obţii RAR.

Am citit asta pe un site şi dincolo de a fi o rimă(îmi plac foarte mult rimele) a reprezentat pentru mine o trambulină către întoarcerea la chemare.

Nici măcar comentariile prietenilor,citez „n-ai mai scris nimic?de când nu mi-ai mai trimis ceva scris de tine” nu reuşeau să echilibreze armonia pe care mi-o dădea odinioară scrisul.

Până când într-o seară am luat o foaie de hârtie şi un pix spunându-mi:acum o să scriu tot ce-mi trece prin minte şi ceva tot va ieşi.

Ceva ce voi putea ajusta ulterior în scopul unei postări pe blog.

Mă găseam între două direcţii:una în care AŞTEPTAM ca lucrurile să mi se întâmple,iar cealaltă în care ÎNCEPEAM SĂ FAC să se întâmple.

Şi asta este ceea ce mi-a rămas foarte clar întipărit în cap.

O singură întrebare:De ce-aş reuşi?

De ce aş scoate din mine potenţialul maxim în ceea ce fac?

Fără nici un alt fel de beneficiu,material,în scopul de laudă sau în orice alt scop inobil?

Păi zic foarte simplu.

Ca să mă bucur.

Un răspuns poate mult mai simplu decât întrebarea în sine.

Iar în tumultul nebun de a scoate ceva nou,mereu ceva nou de la mine,ceva despre care să pot să scriu,am realizat că de fapt eu nu trăiesc NUMAI atunci când mi se întâmplă un lucru remarcabil,ci minut de minut,oră de oră,zi de zi.

Atunci am definit foarte clar ce înseamnă pentru mine succesul.

Libertatea de a scrie…atât şi nimic mai mult.

Pasiunea hrănită cu aceeaşi dedicaţie,zi de zi,indiferent de starea din momentul respectiv.

Încă mai am această întrebare în minte:”De ce-aş reuşi?”

De ce aş ieşi din zona de confort pentru a scrie absolut liber despre orice îmi trece prin cap?

Pentru a nu mai vinde cuvinte,ci doar pentru a construi dincolo de ele scheletul propriei viziuni.

Pentru a sări de pe o trambulină pe alta până la faptele potrivite.

Clipă în care am mai descoperit ceva.

Nu există cel mai bun moment.

Cel mai bun moment tu îl creezi.

Toată viaţa am aşteptat CEL MAI BUN MOMENT.

Majoritatea scrierilor le-am construit în cel mai bun moment.

Iar ele nu au ieşit deloc aşa cum le aveam de fapt în minte.

Astfel m-am vindecat de “clipa potrivită”,iar când am făcut-o,am început să dobândesc tot mai multe „clipe potrivite”,găsind în acelaşi timp şi răspunsul la întrebare.

Aş reuşi dintr-un sentiment al autorespectului,al datoriei faţă de viziune,al dreptului de a fi extraordinară.

Datorită acestei întrebări,astăzi găsesc momente pentru fiecare lucru care-mi trece prin minte.

Astăzi am înţeles de ce-aş reuşi,am înţeles de ce citesc şi de ce mă educ,am găsit răspunsuri pentru toate „de ce-urile”necesare.

În faţa fiecărei intenţii există un „de ce”,iar la sfârşitul fiecărui rezultat se află un „pentru că”.

Oamenii care au înţeles asta sunt cei pe care îi numim „de succes”.

Pentru aceştia „de ce” şi „pentru că” sunt perfect clare şi reflectă mai mult decât intenţia în sine.

Reflectă fiecare pas până la scop,fiecare clipă de muncă,fiecare moment de pregătire,pornind de la aceste două întrebări.

În sprijinul acestei idei voi aduce un citat pentru a o fixa mai clar:Cine are un răspuns pentru fiecare de ce,va găsi modalitatea pentru CUM.

Şi cum lumea este a celor care îndrăznesc,există o categorie de oameni care respiră doar pentru aceste două întrebări:”De ce” şi „Pentru că”.

Deoarece succesul în orice arie ar fi depinde foarte mult de mentalitate şi de un element de care foarte mulţi uită:de mentorii pe care-i avem.

Adică exact de acei oameni pe care-i privim ca fiind într-o sferă cu mult diferită faţă de cei care am uitat să ne răspundem zilnic la întrebarea „De ce?”

Şi tocmai asta am făcut prin acest articol.

Mi-am răspuns la întrebarea „De ce?”

De ce un om ar vrea să fie mediocru când are puterea de a fi extraordinar?

Astăzi mi-am răspuns la aceste două întrebări legate de pasiune şi iată-mă aici scriind acest articol.

Neuitându-mă la ceas,la alte elemente care mi-ar putea distrage atenţia,nu…ci doar exercitând pasiunea,la fiecare cuvânt,la fiecare frază şi cu fiecare punct.

Scriu de mai bine de patru ore,dar nici n-am remarcat.

Astăzi răspund diferit la întrebarea “De ce?”tocmai pentru că am înţeles implicaţiile ei profunde.

În timp ce întrebarea “Cum?”poate fi ajustată în funcţie de context, „De ce?”este întrebarea care face ca pasiunea să prindă contur.

În încheierea acestui articol,aş vrea să menţionez faptul că nu există scop mai bun sau mai rău,cum suntem învăţaţi încă din şcoală,ori vis mai bun sau mai prost.

Nu.

Există doar VIZIUNE şi atât.

Visele sunt diferite,atât de diferite,cum şi oamenii sunt diferiţi.

Însă pentru toţi ecuaţia este aceeaşi:viziunea sau lipsa ei.

Ea este cea care face diferenţa şi stă la graniţa dintre „Am reuşit” sau „Am eşuat”.

Acum te invit să-mi laşi un comentariu jos cu scopul tău şi ce-ai fi dispus să faci pentru a-l transforma în realitate.