Fără preţ

Răvăşită de somn...
N-am închis un ochi toată noaptea.
De fapt, nici nu mai ştiu dacă e zi sau noapte.
O tăcere imposibilă marchează spaţiul în care mai până ieri, maturizarea era doar o poveste.
Pe masă stă îmbietoare o cană de cafea, martor ocular al nopţilor în care ţi-am scris, cu mâinile îngheţate în moment, de atâtea şi atâtea ori.
Au fost de atunci atâtea cafele şi atâtea răsărituri cărora le-am vorbit despre tine.
Spui şi acum că nu mă cunoşti...ai dreptate.
Când mă priveşti, nici eu nu mă mai cunosc.
Le-am povestit colilor albe despre tine-şi astfel, totul a devenit destin.
Am încercat să-i povestesc şi muzicii, dar nu a putut înţelege.
Pentru că sunetele au fost mereu surde între noi.
Boala deja a depăşit patologia umană în care mă zbat...aici, între patru pereţi.
Orice cuvânt ating duce inevitabil către tine.
Tânără sau bătrână, ieri sau astăzi, tăcerea rosteşte un singru nume.
Numele tău.
Mă închid în sensul noii mele existenţe, al pasiunii ce reinventează frumosul cu fiecare zi.
Poate ai citit vreodată, măcar un articol şi poate măcar atunci numele meu ţi-a spus ceva.
Nu erai tu sau ea, nici una nu s-a situat niciodată mai prejos.
Articolul ăsta nu-l vei vedea publicat nicăieri, el este pentru tine, nu are în el nimic comercial.
Astăzi m-am îmbolnăvit, am rămas acasă, aici nu trebuie să mă prefac că totul este la locul lui, când de fapt nu este.
Am încercat să fac altceva, dar degetele mele s-au angajat inevitabil către ceea ce-mi lipseşte cu adevărat...tu.
A doua parte dintr-o femeie pe care n-o cunoşti, absolut normală, nişte ochi comuni, o perche de blugi pe o siluetă oarecare, cineva cu care nu ai vrea să ieşi în oraş.
Mi-e teamă să mai tac, teamă să nu-ţi vorbească însăşi tăcerea mea.
Am început să-i adresez întrebări fiecărei zile de ieri, să-mi interoghez subconştientul, fapt care în cele din urmă nu face decât să mă piardă, încet, dar sigur.
Nici nu m-ai recunoaşte, dacă m-ai vedea aşa, descoperită de povestea pe lângă care treci zilnic, de sursa inepuizabilă de idei pe care le vezi automat, orb, nişte simple litere în contact de câteva secunde cu retina.
Nu ştiu să fac altceva cu ce sunt, decât să prefac totul în cuvinte.
Mă protejez de tine, cu toate armele unui trup însetat şi acum şi bolnav....culmea.
Unde să mai fug?
De cine să mă ascund...de tine sau de mine?
Paginile pe care le vezi publicate au din ce în ce mai des aroma ta, secret de scriitor
Nu este absolut hilar faptul că trebuie să fiu bolnavă ca să pot să-ţi scriu?
În spatele draperiilor, aşa cum ai fost mereu pentru mine, abscons în spatele a tot felul de lucruri, aşteptând un mâine veştejit, cenuşiu, o pată de tăcere care ar inunda chiar şi cea mai răsunătoare aşteptare.
Nu ştiu dacă temperatura este dată de termomentru sau de ultimele tale cuvinte.
Când m-am condamnat să te fac să devii o parte din mine pentru ca nimic să nu-mi mai aparţină?
Cu ce să-mi tratez adevărata boală?
Te-ai mira dacă ai vedea publicate toate astea.
Şi da, ai dreptate, n-ar exista destul material pentru întruchiparea trăirii.
E târziu...nu pot să dorm.
Îmi simt degetele încleştate, incapabile să mai fie de folos şi le strâng brusc în pumn.
Zi de zi contrabalansez prezentul cu un viitor imaginat, îmi folosesc întreaga capacitate, acea capacitate peste care ai trecut nonşalant în materialele pe care probabil le ţii în mâini.
Ştii, e o lume artificială, pe care mi-ar fi plăcut s-o poţi gusta şi tu, sau măca să fii în preajma mea, acolo, într-un colţ.
Se pare că cer prea puţin şi totul pare a fi prea ieftin per total.
Nu-mi plac articolele scurte, dar pe tine te-aş fi strecurat pe undeva.
N-ai înţelege, n-ai ştii de unde vine, dar cuvintele şi-ar atinge scopul.
Dar nu....rămâi acolo, în vitrină, pentru că n-aş ştii ce preţ să-ţi dau.
Şi totul ar avea un aspect mult prea comercial.
Printr-o simplă mărturisire ţi-am spus o parte din povestea mea, despre preţul pe care n-am putut să-l achit, pentru că nu are o valoare standard.
Am întors portofelul pe faţă şi pe dos şi nu am reuşit...
Erai fără preţ, într-adevăr...
"Prea mult" sau "prea puţin" erau termeni inoperabili aici....
În patru pagini am spus totul despre noi.
Poate vei citi mâine dimineaţă, şi vei găsi tu un preţ.
Pentru că orice preţ pus de mine s-a năruit din temelii.
Lumini şi umbre pe întinsul hârtiei ar mai avea atâtea de spus.
Dar e târziu...au obosit şi ele şi eu.
Te las acum, trebuie să plec.
Mă întorc la femeia de mâine dimineaţă, impecabilă, cu bagajul plin de cuvinte potrivite pentru fiecare oră.
Femeie pe de-a-ntregul, doar lasă masca să cadă.
Deşi mi-e teamă să nu înceapă să-ţi vorbească atunci chiar ochii mei.
Nu mai am timp şi nici energie pentru doi.
Te las acolo, în spatele geamului de sticlă, în spatele articolelor pe care le citeşti şi care-ţi plac.
Acum le ştii secretul, tipărit şi retipărit mereu şi mereu.
Rămâi acolo, pe o bucată de hârtie scrisă caligrafic, pentru nopţile cu lună plină.
Nu-mi mai simt trupul, însă am început să-mi ascult sufletul.
Las condeiul jos acum, nu mai am cu ce să hrănesc foaia de hârtie, am golit toate rezervele.
Rămâi în noapte, acolo unde ai fost mereu, ca să am de unde să-mi alimentez creaţia şi cu ce să-mi vindec boala!

Adio

Experienţa m-a învăţat că cele mai profunde trăiri conţin puţine cuvinte.
Astăzi nu vreau să-mi îmbogăţesc doar sufletul, ci şi existenţa.
Spunându-ţi adio.
Nu am hotârât eu când ai intrat , dar atunci când ai făcut-o, ţi-am pregătit un spaţiu , ce se extindea fără voia mea.
Începusem să dau faliment, nu mai aveam nici un fel de putere asupra lucrurilor care altădată îmi confereau supremaţia stăpânului.
Nu mai aveam decât satisfacţia automatismului, a lucrurilor pe care le făceam pe pilot automat.
În cutia cu acţiuni, iluzorii, reale, sau în curs de a fi puse în practică, erau bucăţi din tine.
Peste tot, la orice oră, cu fiecare filă, cu fiecare durere de măsea.
În chip de adolescentă sau de femeie, cu multe faţete la activ, esenţa era mereu aceeaşi: începusei să te impregnezi în fiecare celulă din mine.
De ce?
Cu ce drept?
Întrebări înnăbuşite de conjucturi, de priorităţi, pe care ţi le pot pune acum, când nu mai eşti o prioritate.
Nopţi la rând m-am întrebat "de ce?" iar o cameră luminată noapte de noapte se întreba acelaşi lucru.
Aceleaşi patru litere împreunate-n minte, "de ce?"
O fabrică de posibilităţi deschidea porţile imaginaţiei fără limite, înclinate spre fiecare parte din tine pe care voiam s-o descopăr.
Cine erai?
De unde apărusei?
Erau întrebări aproape retorice pentru sufletul care nu ştie să vorbească şi nici să construiască ipoteze.
După un timp, a apărut altcineva, împreună cu o încercare fragilă de a-ţi spune adio, de a mă elibera de dependenţa pe care o creeasei în mine, o peliculă de sfârşit de poveste era martora unui sfârşit de drum.
Pentru ca, la scurt timp după aceea, un zâmbet, o privire sau un simplu gest, să mă facă să mă întorc.
Dar nu, nu era un simplu gest, era gestul tău.
În asta consta diferenţa.
Pe fondul fragil a două drumuri şi poveşti diferite, începusem să ţes un destin ideal, implacabil legat de alte atribuţii şi împliniri.
Imaginaţia ţesea febril idealul care nu avea să se traducă niciodată în acţiune.
Se traducea însă în scrieri, palpabile, tăcute, cu un grad ridicat de adolescenţă târzie, care se extindea pe măsura trăirilor şi odată cu acestea.
Am extins idealul dincolo de liniile imaginaţiei, anihilând realitatea, cu mult mai reţinută în fapte, dar reală, palpabilă şi sigură.
Astăzi nu te mai regăsesc decât în filele îngrijit exprimate ale vreunei scrieri, ori în concluzia implacabilă a vreunui gând.
Ai crescut şi tu, odată cu dorinţele şi îndrăznelile mele, nu mai erau rochia din vitrină sau colierul impozant, ci perechea aceea de ochi care păreau a nu se întoarce niciodată.
Pentru că nu aveau un preţ într-o vitrină, deşi atâta timp m-am străduit să le aflu preţul.
Erau fără preţ, lucru pe care nu-l luasem în considerare.
Adio, astăzi, ieri, de fapt ai fost plecat tot timpul, totuşi mereu actual în fiecare fibră din trupul meu, în fiecare spaţiu al minţii mele.
Nu ştiu ce termen de comparaţie să-ţi atribui, pentru că de fapt, nici nu există unul.
M-am temut mereu că dragostea mea ar putea să-ţi facă rău.
Nu mă întreba de ce, era mult prea mare, ceva ce nu poate fi exprimat foarte exact, cuvântul acela grandios pe care-l cauţi pentru o scriere, acel ceva ce ar putea să definitiveze şi să încheie totul într-o notă măreaţă.
O asemenea comparaţie nu poate fi făcută decât de cineva care a trăit-o.
Şi da, m-ai făcut să o trăiesc.
Ea există doar în filele pline de semnificaţii ale trăirilor mele...din spatele luminilor.
Ceva ce nu poţi exprima, o enigmă pe care pur şi simplu o trăieşti, fără a fi nevoie s-o şi înţelegi.
Nu am înţeles-o niciodată...şi nici nu am mai insistat de-atunci.
Am luat-o ca atare, ca pe un fapt firesc.
Cuvintele sunt prea sărace în conţinut pentru a putea exprima trăiri, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ne străduim să le redăm.
Nu era poezie ceea ce provocai în mine, nici melodii şi nici impulsul de a scrie.
Scriam stângaci, infantil şi fără chef.
Simţuri tocite încorporate într-un mult prea realist ambalaj.
Pentru toate acestea, adio.
Cu câtă uşurinţă începusem să mă pierd în spiritul tău ludic şi mereu libertin.
Mă întorceam de fapt în mirajul unei epoci pe care deja o trăisem, poate mult prea repede.
Ştii, pentru cuvinte nu există jumătăţi de măsură.
Deşi parfumul tău era dozat cu grijă de către fiecare simţ, astfel încât devenise pentru mine o a doua piele.
Nici nu mai ştiu câte flori au căzut sau câte ierni au trecut în contemplare.
Ireal...intens...poate mult prea intens pentru un bărbat, atât de aproape şi totuşi infinit de departe.
Era o noutate să te iubesc aşa...fără alibiuri, fără sensuri exprimate, pur şi simplu intens.
În felul meu, diferit, autentic, un stil cu care nu erai probabil învăţat.
Adio...trebuie să rămâi aici, încadrat de schiţa unui vis plănuit, dorit, pregătit în amănunt, dar niciodată finalizat.
E tot ce pot să-ţi mai spun, tot ce trebuie să mai auzi...adio.
Deşi femeia de atunci din mine încă te mai caută cu fervoarea de ieri.
Iartă-mă pentru acest defect minuscul numit FEMEIE.
Cred că este singurul lucru pe care l-ai trecut cu vederea mereu, femeia din mine.
Femeia din spatele mărcii, interiorul primului-plan.
Dar, în fond, este o chestiune de priorităţi.
Iar ale tale au fost mereu altele.
Nu, nu e un reproş , ci o simplă constatare.
Astăzi e prea târziu pentru noi...de fapt mereu a fost prea târziu sau prea devreme pentru doi.
Adio...nu din vanitate, ci din dorinţa de a fi din nou liberi...amândoi!