Şi ne-am dus fiecare la job.
Lumina ne-a omorât, dezvoltarea personală ne-a făcut să lăsăm capul în jos,
iar diplomele obţinute ne-au aruncat către primul job.
Siguranţă, nevoia omului modern, a fost cea care ne-a împins în spatele
uşilor de lemn.
Creierele au luat o pauză de la paradis şi au intrat în rândul lumii.
Mama e fericită, ăla micu’ s-a făcut mare, e la
primul lui job.
E educat, merge zi de zi la serviciu şi are propriul lui birou.
Tata e mândru, îi răsună în cap fraza care începe cu “nu degeaba”…
Nu degeaba cel mic s-a făcut mare, a ieşit la lumină, îl mai smotocim din
când în când, “fă şi tu ceva serios”, “ce vrei să iasă din tine”?
Am 28 de ani, vreau să visez, vreau să sar coarda şi îmi place să desenez
pe pereţi.
Dar asta- după job, când energia mea şi-a făcut datoria.
Am întotdeauna cu mine pe birou carneţelul care mă roagă: mai scrie ceva,
eu cred în tine.
Îl deschid cu mâini tremurânde, şterse de povara sentimentului datoriei.
Eu cred: cred în şeful meu, cred în
colegii de birou, cred în oamenii care-au crezut în mine.
Dar ea?
Creativitatea înnăbuşită în noapte, în cine mai crede?
A fost avortată fără milă, obligată să ia calea nopţii, drumul ascuns, o
pisică ce aşteaptă să fie alintată, a stat toată ziua singură în canapea.
Nu o mai pot privi în ochi, albastrul viu din ochii ei se veştejeşte odată
cu trecerea zilelor.
O poveste de dragoste sortită singurătăţii, care depinde de umbrele
aruncate de soare şi de groaznicul, implacabilul “nu am timp”.
Cea mai înfiorătoare declaraţie făcută unui vis: nu am timp pentru tine.
Iubirea noastră capricioasă
depinde de fazele, tăcerea şi răceala lunii.
Plouă cu litere de sânge,
între noi nu mai cresc vocale, iar aerul e infestat cu spaţii albe.
Mâine dimineaţă trebuie să
clasăm povestea, dar te rog, câteva minute, lasă-mă să te respir, nu-ţi mai
spun că nu se poate, că nu mai exişti.
Filele dragostei noastre
defuncte păstrează încă mirosul ultimei întâlniri.
Dragostea noastră, poleită cu
pete de vânt e slăbită, derutată de slăbiciunile şi de neîndurătorul, dar
realul şi tragicul “sunt nehotărâtă”.
De fapt, nu tu decizi dacă eşti sau nu.
Ce spuneam împreună despre frunza galbenă căzută pe stradă, nu era doar o
descriere pentru că aceea nu era doar o frunză, ci o lume pe care eram invitaţi
s-o explorăm, să-i dăm un nume după bunul nostru plac.
Ne dezbrăcăm, pentru ca nudurile noastre să fie acoperite cu imaginaţie.
Odată cu umbrele nopţii, nudul literei devine accesibil simţurilor, ne
putem ocupa unul de celălalt aşa cum ne-o cere conştiinţa.
Mult prea absorbiţi unul de altul ca să ne putem privi în ochi şi extenuaţi
din cale-afară de pata de cuvânt.
Suntem doi repetenţi, eu, pentru că nu mă pot hotărî, tu, pentru că nu mă
mai poţi ţine lângă tine.
Ce folos că ne atingem doar noaptea în aşternut, cu ce mă ajută că ceea ce
ştiu că există mi se dezvăluie doar seara?
Te vreau la fiecare pas, te
port în tot
ce fac, culorile tuturor cernelurilor îmi amintesc de tine.
Mai e mult până diseară, dar îmi ocupi fiecare gând, nu eşti în cuvânt, ci
eşti chiar cuvântul, în toată extensia lui.
Am justificat de atâtea ori legătura dintre noi, încât am uitat s-o trăim,
literă cu literă, frază cu frază şi spaţiu cu spaţiu.
Când îţi va fi dor de noi, ia o coală de hârtie, nu-ţi trebuie mai mult.
Cerul deplânge doi şomeri: o carte nevândută şi un
anonim, mâna din spatele cuvintelor.
Nu mai putem să ne întâlnim doar noaptea, literele vor să iasă la lumină,
frazele cer o gură de aer, săruturi în plină zi.
O idee…născută din noi doi, fără efort, cu abnegaţie, care vrea să posede
degetele, fără a fi posedată de ele.
Ăştia suntem noi, doi repetenţi!
