Apusuri şi reveniri

Este absolut fascinant cât de mult se repetă viaţa.
Câteodată chiar urmăreşte fidel o traiectorie,aducând în chipuri diferite acelaşi mesaj.
Cât de teamă îmi era odinioară de un capăt de drum, de un nou mulaj gol, pe care trebuia să îl îmbrac din nou şi din nou.
Şi de aici întrebarea care-mi umpluse gândurile,la scara tuturor lucrurilor care-mi făceau plăcere:Cum aş putea să fiu pregătită pentru sfârşit?
Pentru că să renunţi la ceva este absolut diferit de a pierde ceva.
Sigur că începi să devii conştient cu timpul,că apusurile sunt o consecinţă inevitabilă a oricărui lucru viu şi totuşi nu înseamnă că acesta doare mai puţin.
Sunt atâtea lucruri care se termină zilnic în jurul nostru, atâtea persoane care pleacă,încât prefer, de cele mai multe ori să aplic peste ele sistemul autist,să-mi imaginez că nici n-au existat.
Faptul că nimic nu ne aparţine, nu ne fereşte însă nici de golul pierderii, nici de perioada neagră pe care ne-o reclamă sufletul, în compensaţie.
Tot ceea ce putem face este să ne amenajăm cât mai aerisit şi mai frumos casa sufletului, pentru că în ea sălăşluieşte adevărata sevă a rezistenţei, care se maturizează pe măsură ce încercările se apropie tot mai mult de limitele noastre.
Fiecare apus este însoţit de un tumult de dialoguri lăuntrice, ajustate în funcţie de locul unde dorim să îl păstrăm în noi.
Conceptul conform căruia nu reţinem pe termen lung decât ceva în care am investit sentiment, este şi mai veridic aici, întrucât nu facem asta cu foarte multă uşurinţă.
Există atâtea lucruri care alcătuiesc o poveste în noi fără ca măcar să le trăim,altele care se agaţă neputincioase de persoana noastră, ştiind că nu întrevăd nici o speranţă să fie remarcate.
Şi, la baza acestora, sursa tuturor ororilor, a tuturor dezamăgirilor:omul.
Apusurile din vieţile noastre revin în fiecare ciclu, aruncând cu o precizie savantă lanţuri care ni se strâng concentric în jurul sufletelor.

Scrisoare către tine

Simt şi în seara asta nevoia să-ţi scriu.
De fapt, mă adresez unui chip, în aceeaşi măsură în care mă adresez şi persoanelor cu, care intru de obicei în contact.
Mi se făcuse brusc foame, m-am îndreptat spre frigider, dar am descoperit că nu el era cauza foamei-şi atunci am înţeles: mi-era foame de tine,cumplit de foame.
Conţinutul său nu mă putea ajuta de această dată.
Am deschis o carte, în speranţa că ea va reuşi să atenueze o senzaţie de care nu era deloc responsabilă-cât de fragilă mi se părea propria făptură, ghemuită în fotoliu, fotoliul acela pe care,deşi îl ocupasem aproape în întregime, simţeam acut lipsa elementului său cel mai important:TU.
Am întins mâna şi mi-am aprins o ţigară, singura entitate separată care mă însoţea.
Eram perfect conştientă de noua nevoie care mă invadase, nevoie ce, în absenţă, devenea un rău necesar.
Sunt atât de puţine situaţiile în care lectura nu mă ajută, gândeam.
Iată una dintre ele.
Aproape că uitasem că trăieşti în toate tăcerile[...]
Demnitatea este un cuvânt ce în ţesuturile mărunte ale tăcerii nu-şi are rostul, deci am împins-o în fundul celui mai îndepărtat sertar.
Nu singurătatea era cea prin care melancolia îşi făcea simţită prezenţa, căci, în secolul nostru, nu ne mai temem de tăceri, ci de ce se ascunde de fapt în spatele acestor tăceri.
Încercam teama lăuntrică a propriei persoane prinse asupra faptei.
Poate că vei încerca aceeaşi teamă pentru ca cel puţin în acest sentiment să fim unul lângă altul.
E trecut de miezul nopţii, momentul acela în care toate gândurile se împlântă în mine cu viteza unor săgeţi.
Te simt atât de departe şi atât de aproape deopotrivă, totuşi mereu actual.
A trecut mult timp de când mi-am acceptat boala incurabilă, TU, ca pe ceva firesc,o parte a unui întreg.
În clepsidra gândurilor fireşti, izvorând unul dintr-altul, devine inutil să mai speri a mai putea alcătui vreo idee.
Şi, dacă tot am fost înlănţuită astfel, unde era cheia care ar fi pus capăt întemniţării?
Nu mai simţisem niciodată nevoia să-mi răspund la asemenea întrebări sau era opera cuiva din mine care nu ieşise încă la iveală?
Cât de uşor ai explica totul cu un surâs.
Simt cum începe să se instaleze un fel de...cât mă enervează stările pe care nu le pot explica,deşi ele sunt singurele care demonstrează valoarea veridicităţii, un fel de amorţeală plăcută dată de gândul că eşti cel mai bun amant din lume- complice nocturn asupra căruia mi-am aruncat întreaga putere confesivă.
Oare dacă eram amanţi în fapt, îţi mai puteam spune toate astea?
Sunt pe deplin convisă că nu.
Ştii, pasiunile fug de lumină, lumina le ucide, de aceea nu ţi-aş putea spune toate astea într-un cadru diurn.
Nu ştiu de cât timp m-am convins că este imperios necesar să îţi mărturisesc că acoperi aproape în întregime fiecare nivel al exigenţei mele.
Şi deşi probabil nu îţi spune mare lucru, acest fapt nu împiedică însă o explozie de satisfacţii mărunte pe care le savurezi în singurătate.
Mi-am golit sufletul în sensul singurei direcţii potrivite pentru acest lucru, autentic, fără pretenţii literare-pentru a reliefa încă odată, dacă uitasem cumva, la ce nivel eşti încă pe scara exigenţelor

Crize şi confesiuni

Noi toţi ne confruntăm cu ele, sunt prezente în toate aspectele vieţii şi,indiferent de dimensiunile lor, pot provoca o evoluţie sau o involuţie a fiinţei umane.
Depinde aşadar de capacitatea noastră de a privi ca o oportunitate aşa-zisele situaţii-limită.
Însă, în viaţa fiecăruia dintre noi intervine un moment de maximă intensitate.
Un moment în care eşti ceea ce eşti şi totodată ceea ce ai putea deveni.
În asemenea clipe, chiar şi cu eşecul de cealaltă parte a monedei, trebuie să ştim să ne acceptăm.
În aceste momente începe să se contureze echilibrul, care nu este nimic altceva decât coloana vertebrală a fiinţei noastre.
Într-o singură zi, mi-am dat seama că toate acestea nu mai înseamnă nimic, că le posed, dar că nu mă mai influenţează.
Nu mă mai preocupa emoţia estetică, încercasem chiar un trac în faţa scrisului, trac care m-a urmărit, într-o mică măsură chiar şi astăzi.
Pentru un pasionat de scriere, un asemenea trac este echivalentul unei morţi spirituale, al unei descompuneri lente şi anevoioase-nu-ţi poţi da seama, dar simţi că lipseşte o parte din tine.
Orice încerci să aşterni pe întinsul hârtiei nu se omogenizează, nu mai curge.
Te simţi astfel împrăştiat în marele anonimat, incapabil să te mai regăseşti(confesiune).
Cred că un astfel de moment survine în toate relaţiile în care suntem implicaţi, nu doar în cele interumane, stagnarea este omniprezentă şi din nefericire, nu acţionează decât în acele sectoare în care investim cel mai mult.
Deşi am stat să mă gândesc adesea dacă plafonarea ţine numai de anumite elemente, am ajuns totuşi la concluzia că nu există lucru în care să pui viaţă şi să nu evoluezi spre această senzaţie de gol.
Atunci simţi nevoia să storci din propria făptură cuvinte magice, ca şi cum ai apăsa pe un buton.
Este un mecanism cum nu se poate mai ciudat, care îi determină pe mulţi să renunţe la scopurile lor şi sunt tot mai puţini aceia care izbutesc în depăşirea crizei.
Scopul ar trebui să fie un impuls subtil ce urcă la creier pe scări de mătase şi nicidecum ţinta extremelor.
Oricine ar trebui să ştie să se ferească de aceşti duşmani omniprezenţi, extremele,care nu fac altceva decât să modifice structura scopului, alterându-i astfel desfăşurarea naturală.
Nu ştiu dacă am simţit vreodată mai acut lipsa a ceva decât într-una din aceste faze platou, peste care intervenea acel gol mistuitor, căruia îi zăream doar începutul, niciodată şi sfârşitul (confesiune).
Orice fel de pasiune pe care o avem se transformă treptat în egoism pur, pentru că ne cere să-i sacrificăm absolut totul.
Şi desigur că până la un anumit punct, acest lucru este acceptabil şi chiar plăcut, însă dicolo de anumite limite devine periculos.
Am căzut de multe ori pradă acestei trăiri, sacrificând lucrui mărunte, dar nu mai puţin importante de pe alte planuri, în care pasiunea devine obstacol(confesiune).
Deşi este foarte greu de stabilit un echilibru între pasiune şi propria persoană, întrucât, la un moment dat, inevitabil devin una şi aceeaşi, ar trebui totuşi ca niciodată cele două să nu-şi piardă proprietăţile distincte şi individuale pentru a se amesteca!

Scrisoare către tine sau cum să omori începutul

 O caracteristică esenţială a relatărilor mele este că nu ştiu niciodată cum să le încep.
Cuvinte,fraze de efect sălăşluiesc în mine, dar începutul nu mă ajută niciodată.
Simt că este de datoria mea să-ţi relatez nişte întâmplări, deşi absenţa ta o simt acut acum, când scriu şi am simţit-o de fapt întotdeauna.
Acum e cel mai potrivit, acum când prezenţa ta nu mai este una inhibitorie, ci ţine locul părţii celei mai inocente din mine, parte pe care din păcate am pierdut-o.
Nu-mi amintesc şi nu pot defini inocenţa în termeni mai exacţi decât raportându-mă la zâmbetul tău, care îmi colora spaţiul cu fiecare nuanţă în parte şi cu toate la un loc.
De atunci încolo am căutat acest amestec jucăuş şi simplu în toţi bărbaţii pe care i-am invitat în viaţa mea.
În zadar însă.
Nici UNUL măcar nu poseda ACEA inocenţă.
Au fost mulţi, o atât de mulţi şi mereu alţii, cu o serie de caracteristici deosebite sau normale, cu porţi sau cu flori în jurul sufletelor.
Uneori nici nu reuşeam să le gust bine caracteristicile, atât de repede se evaporau.
Ei toţi trebuiau să treacă prin punctul de control al gustului meu, veşnic însetat de tine.
DA, tu erai în fiecare din ei, te-am transpus în toţi, în toate sărutările lor, care nu au reuşit să umple lipsa acută a sărutului tău.
Legăturile pe care le-am avut nu au fost atât ale mele, cât ale lor, orgoliului meu nemăsurat trebuia să îi fie stinsă setea de tine, iar eu, în loc de apă, îi dădeam dulciuri.
Fiecare mângâiere a lor te fixa tot mai adânc în mine, motiv pentru care am început să-i păstrez numai pe aceia care rezonau cu ceea ce aveam nevoie să-mi dai.
Pe măsură ce te dizolvam din mine, hotărârea aceasta făcea ca ei toţi să înceapă să te deseneze pe trupul meu, unii mai stângace, alţii cu un foarte mare talent.
Nu mai aveam loc în mine, ocupasei până şi cel mai mic spaţiu, nu-mi mai lăsai nici acest infim colţ neocupat, creierul.
Prin veşnica ta absenţă, am realizat ce reprezintă nevoia, iar pe măsură ce aceasta devenea tot mai importantă, aveam nevoie de figuri şi de sărutări noi.
EI nu mai erau de ajuns.
Sufeream, sufeream de rău de tine, înţelegi?
Erai deopotrivă otrava şi antidotul, atât valul, cât şi uscatul, în acelaşi timp pentru mine şi pentru alta.
Te amestecasei cu o subtilitate atât de fină în esenţa mea de femeie, în timp, fără să realizez, încătusându-mi de tine toate mecanismele care mă ajutau să funcţionez în parametrii optimi.
Niciodată nu ţi-am simţit mai acut prezenţa decât atunci când eram în compania unui bărbat.
Veneai tot mai tare din trecut, zdrobind clipa, polarizându-mi din nou existenţa în jurul tău, în caz că uitasem că acolo trebuie să se plaseze.
Cine eram?Unde mă duceam?
Deja nu mai prezenta importanţă.
O femeie fără nume, fără direcţie, fără amintiri, purtând o singură siglă de autentificare:A TA.
Nu mai existau motive, ci doar un magnet care îşi găsise locul firesc.
Este neobişnuit, greu, dar facinant să iubeşti astfel!

Între dorinţă şi realitate

Câţi dintre noi nu ne petrecem cea mai mare parte din viaţă oscilând între două extreme,pendulând între trăirile interioare şi cele exterioare?

O înfrângere lăuntrică poate fi atât de răvăşitoare,încât proiecţia dorinţelor poate să nu mai fi niciodată la fel, ba mai mult,poate căpăta o cu totul altă direcţie.

Marea majoritate a trăirilor de zi cu cu zi se petrec încercând să îmbine şi să satisfacă aceste două sensuri inerente care coexistă, dar care uneori nu pot fi satisfăcute plenar.

Pentru cei mai mulţi dintre noi, dorinţa este infinit mai bună decât realitatea,fără să ne gândim însă că şi realitatea survine la rândul ei tot dintr-o dorinţă.

Dorinţa nu reprezintă altceva decât extinderea mentală a posibilităţii de a deţine ceva din jurul nostru,ceva ce vedem deja ca fiind al nostru.

Însă pe acest drum către scop,putem descoperi părţi din noi necunoscute până la momentul respectiv.

În aceste părţi sălăşluiesc adevăratele limite, limite care în unele cazuri,ne pot speria.

O dovadă evidentă de curaj este folosirea tuturor resurselor disponibile pentru atingerea unei stări echilibrate.

Pentru că de fapt aceasta este ceea ce numim FERICIRE.

O stare echilibrată.

O altă problemă care intervine aici este aceea a negării dorinţelor.

Multe persoane întâmpină adevărate probleme aici,prin negarea propriilor dorinţe.

Este incredibil cum ne programăm pentru nefericire prin faptul că încercăm să ne anihilăm dorinţele şi astfel, implicit, ne anulăm din start şi posibilitatea de a le înfăptui.

La fel cum între libertate şi libertinaj este o linie extrem de subţire,tot astfel este şi cea dintre dorinţă şi realitate.

Un procent mai mare sau mai mic de entuziasm ne poate ajuta sau inhiba, poate să ne facă să ne trăim propria viaţă sau o viaţă anonimă.

Ruptura dintre dorinţă şi realitate se produce în momentul în care există discrepanţe între tiparele după care am fost educaţi şi cele pe care am vrea să ni le însuşim nu se află pe aceeaşi lungime de undă.

De multe ori,nu ne-am dori să renunţăm complet la realitatea noastră, ci doar să o ajustăm.

Dar aici problema se pune în felul următor:suntem atât de obişnuiţi cu unele lucruri din viaţa noastră, încât nu mai putem vedea nimic altceva decât ceea ce ne lipseşte.

Astfel încât,cea mai mare parte din viaţă suntem pur şi simplu orbiţi,acaparaţi,intoxicaţi chiar de dorinţe.

Împotriva oricărei legi,a oricăror motive, noi nutrim în permanenţă dorinţe…altele şi altele.

Şi nu ar fi nimic de condamnat aici, dacă ne-am responsabiliza în totalitate pentru înfăptuirea lor, dacă nu ne-ar mai speria vulnerabilitatea umană şi dacă am acţiona în acord cu mobilul dorinţelor noastre.

Oare când vom reuşi să renunţăm la măşti, să încetăm să ne mai autosabotăm şi să începem să ne trăim efectiv dorinţele?

Da, pentru că şi tu,cel care citeşti asta şi eu şi toţi avem astfel de dorinţe, pe care le-am izolat într-un colţ al sufletului, ca pe nişte jucării prăfuite, ataşându-le eticheta de “imposibil”, din cauza aripilor noastre mult prea scurte, sau a ideilor preconcepute generate de teama de necunoscut.

Secretul stă în nimic altceva decât în setările mentale pe care le creăm în jurul obiectivului nostru.

Pentru că atunci când ne dorim ceva sincer şi din tot sufletul, acesta devine cea mai importantă sursă de frică, începând astfel să ne domine.

Şi,treptat ne îndepărtăm de obiectiv,continuând să ni-l dorim cu toată fiinţa.

Între dorinţă şi realitate există însă detalii pe care ochiul nu le poate percepe, ele neputând fi descifrate decât cu aportul tuturor simţurilor.

Ceea ce ne dorim cel mai mult  se află întotdeauna dincolo de frică, acest hotar accesibil tuturor, dar prin care nu trec decât aceia care învaţă că lucrurile cele mai de preţ se obţin întotdeauna cu un strop de teamă, condimentată de forţa dorinţei respective.

Şi de fapt este atât de simplu atunci când ne concentrăm pe scop şi nu pe drumul către el.

Să reflectăm deci un pic asupra a ceea ce ne împiedică să ne apropiem de dorinţele noastre, pentru a putea să creăm şi să trăim echilibrat!

Urme

 Există persoane care ne lasă în viaţă o revelaţie de pe urma căreia sensul existenţei noastre capătă o cu totul altă direcţie.
Astfel că,cele mai adânci şi mai profunde urme sunt acelea care nu există într-o fotografie,într-o scrisoare ori într-o conversaţie,ci în creier.
De-a lungul vieţii, suntem obligaţi să trăim înconjuraţi de urme-noi, de ale altor, alţii,de ale noastre.
Şi parcă niciodată celălalt nu este mai prezent în viaţa noastră decât atunci când ne copleşeşte tăcerea.
Tăcerea, acest complice invizibil al îndoielilor,al trăirilor neîncepute, acţionează ca o mână nevăzută, săpând "gropi"adânci şi alterând orice formă de normalitate.
Există persoane pentru care urmele sunt nimic altceva decât o încăpere din trecut în care pătrund mai rar.
Ele reuşesc să fluidizeze cel mai bine această parte a existenţei,inevitabilă pentru fiinţa umană.
Pe de altă parte, există persoane care amestecă trecutul cu prezentul accentuând crearea confuziei şi a haosului în propriile vieţi.
Sunt acelea la care vulnerabilitatea este cea mai pregnantă, deşi vulnerabilitatea nu este un semn de slăbiciune.
Cât de mult se repetă viaţa şi câte goluri lasă în suportul numit om,atât de multe încât fiecare să aibă propria paletă de culori.
Lăsăm urme de neşters chiar şi acolo unde nu ne propunem neapărat s-o facem.
În final,totul nu este decât o amprentă şi de aceea ar fi de preferat să avem grijă, în primul rând de calitatea amprentelor pe care le lăsăm asupra celorlalţi.
Pentru că acestea reprezintă primul lucru la care ne gândim în momentul în care ne amintim de o persoană:puterea amprentei lăsate asupra noastră.
Şi ar fi de preferat ca aceasta să fie într-o formă cât mai îngrijită!

Nu mai ştim…

Întotdeauna am opinat că a spune adevărul în întregime este un semn de proastă creştere.

Fie pentru a nu fi percepuţi greşit, fie pentru a nu răni pe cineva, cert este că adevărul în forma lui pură mereu a provocat stânjenire atât din partea celui care l-a spus,cât mai ales celui căruia i-a fost adresat.

În momentul în care două persoane nu se situează pe acceaşi lungime de undă din punct de vedere al trăirilor, una dintre ele automat trebuie să menajeze situaţia cu o minciună cât de cât amăgitoare.

Poate că de fapt, niciodată nu ajungem să preţuim relaţiile umane la adevărata lor valoare.

Asta deşi suntem invadaţi din toate părţile de broşuri,cursuri axate pe comunicare şi altele de acest gen.

Câteodată devine chiar supărător.

Am învăţat să ne cenzurăm exprimările,la rândul nostru îi învăţăm pe alţii să şi le cenzureze şi totuşi…noi comunicăm.

Este nevoie de atâţia ani şi de atâta dezvoltare,a limbajului, a gândirii pentru a învăţa să comunicăm,pentru a veni o zi în care să descoperim că lucrul cel mai important pe care l-am avea de comunicat cuiva, pur şi simplu nu ştim cum să-l spunem.

Pentru că există persoane care îţi dăruiesc atâtea în mod gratuit şi dezinteresat…da, încă mai există aşa ceva, care se agaţă de tine cu atâta speranţă, încât ajungi la concluzia că nu te ajută la nimic comunicarea pe care ai întreprins-o în atâţia ani de educaţie.

Te obligă la ceva mai mult.

M-a uimit această concluzie, întrucât nu mai văzusem niciodată ceva trecând prin aer cu atâta fidelitate de la o persoană către alta.

Comunicarea,această “vedetă”a timpurilor noastre, prin contrast, începe să capete tot mai mult contur şi să ne distanţeze din ce în ce mai mult.

Distanţele cele mai mari nu sunt niciodată cele geografice.

Problema pe care ne-o punem adesea, noi oamenii, fiinţe raţionale este “Cum să-ţi spun?”.O spunem atât de des, încât de multe ori nici n-o mai băgăm în seamă.

Marea problemă a secolului nostru este că ştim prea mult să comunicăm şi nu mai ştim aproape deloc să simţim, să admirăm, să fim pur şi simplu NOI.

O concluzie uluitoare a fost şi aceea că am ajuns să ridicăm vulgaritatea la rang de “frumuseţe”.

Nu mai ştim să citim, nu mai ştim să avem comportamente pentru care suntem instruiţi aproape jumătate din viaţa noastră.

Societatea care caută să ne “educe”,scoate la iveală nişte biete suflete inocente transformate peste noapte în monştrii.

O concluzie îngrozitoare…

Am alterat această “comunicare”ce ne asaltează din toate părţile, creând modele de comportament pe care toată lumea le blamează, dar totuşi le foloseşte.

Dorim să trăim satisfăcător, dar confuzia care însoţeşte această satisfacţie dovedeşte faptul că valoarea acestui adjectiv se degradează pe zi ce trece.

Suntem martorii lipsei de educaţie şi a vulgarităţii duse până la extrem, zi de zi, în măsura în care ieşim din facultăţi “educaţi”.

Am ajuns s-o privim ca pe o corvoadă şi nu e nimic de condamnat aici.

Probabil că cei care ne vorbesc despre asta au privit-o identic la vremea respectivă.

Şi astfel vieţuim în confuzie, limitaţi, nefericiţi.

Atât ei, cât şi noi.

Pentru că nu mai ştim să trăim frumos.

Ce bine ar fi să nu mai învăţăm atâta să “comunicăm”,ci să învăţăm să fim fericiţi cu ajutorul lucrurilor vii, nu al celor abstracte!

Aşteptări

Poate fi catalogat ca cel mai uşor lucru din lume.Să ai aşteptări…cu toţii le avem.Este motorul care ne justifică existenţa.Avem aşteptări de la noi înşine,de la ceilalţi,mai ales de la cei pe care-i zărim pentru prima dată.Întreaga noastră viaţă se desfaşoară, în cea mai mare parte,sub semnul schimburilor,punând totul pe baza valorilor.

Aşteptările sunt cele care ne definesc ca indivizi şi totodată spun foarte multe lucruri despre noi.Ele pot naşte deopotrivă obsesii,ambiţii,pot răsturna cu uşurinţă baza launtrică sau pot deveni principalii noştri aliaţi.

Dar,riscul major aici constă în a ne transforma întreaga viaţă într-o eternă ,infinită aşteptare şi a nu mai reuşi să trăim real nicăieri:nici un prezent,nici în viitor.Nu există o ierarhie prestabilită a celor mai importante,deoarece indivizii sunt diferiţi,nevoile lor diferă,deci şi aşteptările sunt aleatoare.

Însă există o anumită categorie de aşteptări,care pe mine,personal mă uimeşte,până la punctul de a mă anihila complet din punct de vedere emoţional.Este vorba despre acelea care se nasc la un capăt de drum.Capetele de drum întotdeuna m-au înspăimântat din cauza dozei lor de neprevăzut.

În cazul meu,aşteptările au avut mereu un gust puţin mai special:cele care au putut fi înfăptuite,mi-au adus doze infinite de fericire,iar cele care n-au putut fi înfăptuite,m-au ajutat în actul creaţiei cu mult mai mult decât celelalte.Un soi de sadomasochism aş putea defini acest concept conform căruia fericirea nu m-a împins până la adevăratele mele limite,ci numai micile decepţii proiectate în cantităţi mici care m-au forţat într-un fel să înţeleg că individul,indiferent că recunoaşte sau nu,trece doar prin experienţe necesare.Latura mea umană,vulnerabilă are nevoie de aşteptări,de ţeluri care de cele mai multe ori mi s-au scurs ca nisipul printre degete,dar cu toate acestea,nu le-am renegat niciodată.Fie că a fost vorba de carieră,de bărbaţi,de scrieri,fiecare dintre ele mi-au îmbogăţit cunoaşterea,vocabularul,personalitatea şi de aceea,aşteptările mele vor fi mereu la acel nivel.

Nu putem cunoaşte mai bine şi mai adevărat oamenii decât după măsura ambiţiilor lor.Din punctul meu de vedere,aici este diferenţa,care se răsfrânge involuntar asupra tuturor domeniilor vieţii.

În funcţie de expectanţe ne derulăm viaţa,ne alegem prietenii,locul de muncă şi totuşi există persoane din care lipsa stimei de sine sau pur şi simplu nepăsarea faţă de orice,face să le lipsească acest aspect cu desăvârşire.

Consider că aceştia se plasează pe sine la periferia societăţii,deţinând elemente precum indolenţă,negativism,stimă de sine nu scăzută,ci de-a dreptul la pământ.Sigur că acestea sunt date,în mare măsură de gradul de educaţie,dar un factor nu mai puţin important este elementul definitoriu de personalitate.

Atunci când ne invadăm vieţile cu noutate,începem să privim totul altfel,câteodată e nevoie doar de o cantitate mică de noutate pentru a putea derula totul în parametrii optimi.

Însă nu toate aşteptările dau roade,mi-a trebuit mult timp ca să înţeleg,să accept asta mai bine zis.Nu tot ceea ne entuziasmează se poate fructifica,dar drumul până la această concluzie merită parcurs!