Nu mai ştim…

Întotdeauna am opinat că a spune adevărul în întregime este un semn de proastă creştere.

Fie pentru a nu fi percepuţi greşit, fie pentru a nu răni pe cineva, cert este că adevărul în forma lui pură mereu a provocat stânjenire atât din partea celui care l-a spus,cât mai ales celui căruia i-a fost adresat.

În momentul în care două persoane nu se situează pe acceaşi lungime de undă din punct de vedere al trăirilor, una dintre ele automat trebuie să menajeze situaţia cu o minciună cât de cât amăgitoare.

Poate că de fapt, niciodată nu ajungem să preţuim relaţiile umane la adevărata lor valoare.

Asta deşi suntem invadaţi din toate părţile de broşuri,cursuri axate pe comunicare şi altele de acest gen.

Câteodată devine chiar supărător.

Am învăţat să ne cenzurăm exprimările,la rândul nostru îi învăţăm pe alţii să şi le cenzureze şi totuşi…noi comunicăm.

Este nevoie de atâţia ani şi de atâta dezvoltare,a limbajului, a gândirii pentru a învăţa să comunicăm,pentru a veni o zi în care să descoperim că lucrul cel mai important pe care l-am avea de comunicat cuiva, pur şi simplu nu ştim cum să-l spunem.

Pentru că există persoane care îţi dăruiesc atâtea în mod gratuit şi dezinteresat…da, încă mai există aşa ceva, care se agaţă de tine cu atâta speranţă, încât ajungi la concluzia că nu te ajută la nimic comunicarea pe care ai întreprins-o în atâţia ani de educaţie.

Te obligă la ceva mai mult.

M-a uimit această concluzie, întrucât nu mai văzusem niciodată ceva trecând prin aer cu atâta fidelitate de la o persoană către alta.

Comunicarea,această “vedetă”a timpurilor noastre, prin contrast, începe să capete tot mai mult contur şi să ne distanţeze din ce în ce mai mult.

Distanţele cele mai mari nu sunt niciodată cele geografice.

Problema pe care ne-o punem adesea, noi oamenii, fiinţe raţionale este “Cum să-ţi spun?”.O spunem atât de des, încât de multe ori nici n-o mai băgăm în seamă.

Marea problemă a secolului nostru este că ştim prea mult să comunicăm şi nu mai ştim aproape deloc să simţim, să admirăm, să fim pur şi simplu NOI.

O concluzie uluitoare a fost şi aceea că am ajuns să ridicăm vulgaritatea la rang de “frumuseţe”.

Nu mai ştim să citim, nu mai ştim să avem comportamente pentru care suntem instruiţi aproape jumătate din viaţa noastră.

Societatea care caută să ne “educe”,scoate la iveală nişte biete suflete inocente transformate peste noapte în monştrii.

O concluzie îngrozitoare…

Am alterat această “comunicare”ce ne asaltează din toate părţile, creând modele de comportament pe care toată lumea le blamează, dar totuşi le foloseşte.

Dorim să trăim satisfăcător, dar confuzia care însoţeşte această satisfacţie dovedeşte faptul că valoarea acestui adjectiv se degradează pe zi ce trece.

Suntem martorii lipsei de educaţie şi a vulgarităţii duse până la extrem, zi de zi, în măsura în care ieşim din facultăţi “educaţi”.

Am ajuns s-o privim ca pe o corvoadă şi nu e nimic de condamnat aici.

Probabil că cei care ne vorbesc despre asta au privit-o identic la vremea respectivă.

Şi astfel vieţuim în confuzie, limitaţi, nefericiţi.

Atât ei, cât şi noi.

Pentru că nu mai ştim să trăim frumos.

Ce bine ar fi să nu mai învăţăm atâta să “comunicăm”,ci să învăţăm să fim fericiţi cu ajutorul lucrurilor vii, nu al celor abstracte!