Urme

 Există persoane care ne lasă în viaţă o revelaţie de pe urma căreia sensul existenţei noastre capătă o cu totul altă direcţie.
Astfel că,cele mai adânci şi mai profunde urme sunt acelea care nu există într-o fotografie,într-o scrisoare ori într-o conversaţie,ci în creier.
De-a lungul vieţii, suntem obligaţi să trăim înconjuraţi de urme-noi, de ale altor, alţii,de ale noastre.
Şi parcă niciodată celălalt nu este mai prezent în viaţa noastră decât atunci când ne copleşeşte tăcerea.
Tăcerea, acest complice invizibil al îndoielilor,al trăirilor neîncepute, acţionează ca o mână nevăzută, săpând "gropi"adânci şi alterând orice formă de normalitate.
Există persoane pentru care urmele sunt nimic altceva decât o încăpere din trecut în care pătrund mai rar.
Ele reuşesc să fluidizeze cel mai bine această parte a existenţei,inevitabilă pentru fiinţa umană.
Pe de altă parte, există persoane care amestecă trecutul cu prezentul accentuând crearea confuziei şi a haosului în propriile vieţi.
Sunt acelea la care vulnerabilitatea este cea mai pregnantă, deşi vulnerabilitatea nu este un semn de slăbiciune.
Cât de mult se repetă viaţa şi câte goluri lasă în suportul numit om,atât de multe încât fiecare să aibă propria paletă de culori.
Lăsăm urme de neşters chiar şi acolo unde nu ne propunem neapărat s-o facem.
În final,totul nu este decât o amprentă şi de aceea ar fi de preferat să avem grijă, în primul rând de calitatea amprentelor pe care le lăsăm asupra celorlalţi.
Pentru că acestea reprezintă primul lucru la care ne gândim în momentul în care ne amintim de o persoană:puterea amprentei lăsate asupra noastră.
Şi ar fi de preferat ca aceasta să fie într-o formă cât mai îngrijită!