Crize şi confesiuni

Noi toţi ne confruntăm cu ele, sunt prezente în toate aspectele vieţii şi,indiferent de dimensiunile lor, pot provoca o evoluţie sau o involuţie a fiinţei umane.
Depinde aşadar de capacitatea noastră de a privi ca o oportunitate aşa-zisele situaţii-limită.
Însă, în viaţa fiecăruia dintre noi intervine un moment de maximă intensitate.
Un moment în care eşti ceea ce eşti şi totodată ceea ce ai putea deveni.
În asemenea clipe, chiar şi cu eşecul de cealaltă parte a monedei, trebuie să ştim să ne acceptăm.
În aceste momente începe să se contureze echilibrul, care nu este nimic altceva decât coloana vertebrală a fiinţei noastre.
Într-o singură zi, mi-am dat seama că toate acestea nu mai înseamnă nimic, că le posed, dar că nu mă mai influenţează.
Nu mă mai preocupa emoţia estetică, încercasem chiar un trac în faţa scrisului, trac care m-a urmărit, într-o mică măsură chiar şi astăzi.
Pentru un pasionat de scriere, un asemenea trac este echivalentul unei morţi spirituale, al unei descompuneri lente şi anevoioase-nu-ţi poţi da seama, dar simţi că lipseşte o parte din tine.
Orice încerci să aşterni pe întinsul hârtiei nu se omogenizează, nu mai curge.
Te simţi astfel împrăştiat în marele anonimat, incapabil să te mai regăseşti(confesiune).
Cred că un astfel de moment survine în toate relaţiile în care suntem implicaţi, nu doar în cele interumane, stagnarea este omniprezentă şi din nefericire, nu acţionează decât în acele sectoare în care investim cel mai mult.
Deşi am stat să mă gândesc adesea dacă plafonarea ţine numai de anumite elemente, am ajuns totuşi la concluzia că nu există lucru în care să pui viaţă şi să nu evoluezi spre această senzaţie de gol.
Atunci simţi nevoia să storci din propria făptură cuvinte magice, ca şi cum ai apăsa pe un buton.
Este un mecanism cum nu se poate mai ciudat, care îi determină pe mulţi să renunţe la scopurile lor şi sunt tot mai puţini aceia care izbutesc în depăşirea crizei.
Scopul ar trebui să fie un impuls subtil ce urcă la creier pe scări de mătase şi nicidecum ţinta extremelor.
Oricine ar trebui să ştie să se ferească de aceşti duşmani omniprezenţi, extremele,care nu fac altceva decât să modifice structura scopului, alterându-i astfel desfăşurarea naturală.
Nu ştiu dacă am simţit vreodată mai acut lipsa a ceva decât într-una din aceste faze platou, peste care intervenea acel gol mistuitor, căruia îi zăream doar începutul, niciodată şi sfârşitul (confesiune).
Orice fel de pasiune pe care o avem se transformă treptat în egoism pur, pentru că ne cere să-i sacrificăm absolut totul.
Şi desigur că până la un anumit punct, acest lucru este acceptabil şi chiar plăcut, însă dicolo de anumite limite devine periculos.
Am căzut de multe ori pradă acestei trăiri, sacrificând lucrui mărunte, dar nu mai puţin importante de pe alte planuri, în care pasiunea devine obstacol(confesiune).
Deşi este foarte greu de stabilit un echilibru între pasiune şi propria persoană, întrucât, la un moment dat, inevitabil devin una şi aceeaşi, ar trebui totuşi ca niciodată cele două să nu-şi piardă proprietăţile distincte şi individuale pentru a se amesteca!