Scrisoare către tine

Simt şi în seara asta nevoia să-ţi scriu.
De fapt, mă adresez unui chip, în aceeaşi măsură în care mă adresez şi persoanelor cu, care intru de obicei în contact.
Mi se făcuse brusc foame, m-am îndreptat spre frigider, dar am descoperit că nu el era cauza foamei-şi atunci am înţeles: mi-era foame de tine,cumplit de foame.
Conţinutul său nu mă putea ajuta de această dată.
Am deschis o carte, în speranţa că ea va reuşi să atenueze o senzaţie de care nu era deloc responsabilă-cât de fragilă mi se părea propria făptură, ghemuită în fotoliu, fotoliul acela pe care,deşi îl ocupasem aproape în întregime, simţeam acut lipsa elementului său cel mai important:TU.
Am întins mâna şi mi-am aprins o ţigară, singura entitate separată care mă însoţea.
Eram perfect conştientă de noua nevoie care mă invadase, nevoie ce, în absenţă, devenea un rău necesar.
Sunt atât de puţine situaţiile în care lectura nu mă ajută, gândeam.
Iată una dintre ele.
Aproape că uitasem că trăieşti în toate tăcerile[...]
Demnitatea este un cuvânt ce în ţesuturile mărunte ale tăcerii nu-şi are rostul, deci am împins-o în fundul celui mai îndepărtat sertar.
Nu singurătatea era cea prin care melancolia îşi făcea simţită prezenţa, căci, în secolul nostru, nu ne mai temem de tăceri, ci de ce se ascunde de fapt în spatele acestor tăceri.
Încercam teama lăuntrică a propriei persoane prinse asupra faptei.
Poate că vei încerca aceeaşi teamă pentru ca cel puţin în acest sentiment să fim unul lângă altul.
E trecut de miezul nopţii, momentul acela în care toate gândurile se împlântă în mine cu viteza unor săgeţi.
Te simt atât de departe şi atât de aproape deopotrivă, totuşi mereu actual.
A trecut mult timp de când mi-am acceptat boala incurabilă, TU, ca pe ceva firesc,o parte a unui întreg.
În clepsidra gândurilor fireşti, izvorând unul dintr-altul, devine inutil să mai speri a mai putea alcătui vreo idee.
Şi, dacă tot am fost înlănţuită astfel, unde era cheia care ar fi pus capăt întemniţării?
Nu mai simţisem niciodată nevoia să-mi răspund la asemenea întrebări sau era opera cuiva din mine care nu ieşise încă la iveală?
Cât de uşor ai explica totul cu un surâs.
Simt cum începe să se instaleze un fel de...cât mă enervează stările pe care nu le pot explica,deşi ele sunt singurele care demonstrează valoarea veridicităţii, un fel de amorţeală plăcută dată de gândul că eşti cel mai bun amant din lume- complice nocturn asupra căruia mi-am aruncat întreaga putere confesivă.
Oare dacă eram amanţi în fapt, îţi mai puteam spune toate astea?
Sunt pe deplin convisă că nu.
Ştii, pasiunile fug de lumină, lumina le ucide, de aceea nu ţi-aş putea spune toate astea într-un cadru diurn.
Nu ştiu de cât timp m-am convins că este imperios necesar să îţi mărturisesc că acoperi aproape în întregime fiecare nivel al exigenţei mele.
Şi deşi probabil nu îţi spune mare lucru, acest fapt nu împiedică însă o explozie de satisfacţii mărunte pe care le savurezi în singurătate.
Mi-am golit sufletul în sensul singurei direcţii potrivite pentru acest lucru, autentic, fără pretenţii literare-pentru a reliefa încă odată, dacă uitasem cumva, la ce nivel eşti încă pe scara exigenţelor