Scrisoare către tine sau cum să omori începutul

 O caracteristică esenţială a relatărilor mele este că nu ştiu niciodată cum să le încep.
Cuvinte,fraze de efect sălăşluiesc în mine, dar începutul nu mă ajută niciodată.
Simt că este de datoria mea să-ţi relatez nişte întâmplări, deşi absenţa ta o simt acut acum, când scriu şi am simţit-o de fapt întotdeauna.
Acum e cel mai potrivit, acum când prezenţa ta nu mai este una inhibitorie, ci ţine locul părţii celei mai inocente din mine, parte pe care din păcate am pierdut-o.
Nu-mi amintesc şi nu pot defini inocenţa în termeni mai exacţi decât raportându-mă la zâmbetul tău, care îmi colora spaţiul cu fiecare nuanţă în parte şi cu toate la un loc.
De atunci încolo am căutat acest amestec jucăuş şi simplu în toţi bărbaţii pe care i-am invitat în viaţa mea.
În zadar însă.
Nici UNUL măcar nu poseda ACEA inocenţă.
Au fost mulţi, o atât de mulţi şi mereu alţii, cu o serie de caracteristici deosebite sau normale, cu porţi sau cu flori în jurul sufletelor.
Uneori nici nu reuşeam să le gust bine caracteristicile, atât de repede se evaporau.
Ei toţi trebuiau să treacă prin punctul de control al gustului meu, veşnic însetat de tine.
DA, tu erai în fiecare din ei, te-am transpus în toţi, în toate sărutările lor, care nu au reuşit să umple lipsa acută a sărutului tău.
Legăturile pe care le-am avut nu au fost atât ale mele, cât ale lor, orgoliului meu nemăsurat trebuia să îi fie stinsă setea de tine, iar eu, în loc de apă, îi dădeam dulciuri.
Fiecare mângâiere a lor te fixa tot mai adânc în mine, motiv pentru care am început să-i păstrez numai pe aceia care rezonau cu ceea ce aveam nevoie să-mi dai.
Pe măsură ce te dizolvam din mine, hotărârea aceasta făcea ca ei toţi să înceapă să te deseneze pe trupul meu, unii mai stângace, alţii cu un foarte mare talent.
Nu mai aveam loc în mine, ocupasei până şi cel mai mic spaţiu, nu-mi mai lăsai nici acest infim colţ neocupat, creierul.
Prin veşnica ta absenţă, am realizat ce reprezintă nevoia, iar pe măsură ce aceasta devenea tot mai importantă, aveam nevoie de figuri şi de sărutări noi.
EI nu mai erau de ajuns.
Sufeream, sufeream de rău de tine, înţelegi?
Erai deopotrivă otrava şi antidotul, atât valul, cât şi uscatul, în acelaşi timp pentru mine şi pentru alta.
Te amestecasei cu o subtilitate atât de fină în esenţa mea de femeie, în timp, fără să realizez, încătusându-mi de tine toate mecanismele care mă ajutau să funcţionez în parametrii optimi.
Niciodată nu ţi-am simţit mai acut prezenţa decât atunci când eram în compania unui bărbat.
Veneai tot mai tare din trecut, zdrobind clipa, polarizându-mi din nou existenţa în jurul tău, în caz că uitasem că acolo trebuie să se plaseze.
Cine eram?Unde mă duceam?
Deja nu mai prezenta importanţă.
O femeie fără nume, fără direcţie, fără amintiri, purtând o singură siglă de autentificare:A TA.
Nu mai existau motive, ci doar un magnet care îşi găsise locul firesc.
Este neobişnuit, greu, dar facinant să iubeşti astfel!