Este absolut fascinant cât de mult se repetă viaţa.
Câteodată chiar urmăreşte fidel o traiectorie,aducând în chipuri diferite acelaşi mesaj.
Cât de teamă îmi era odinioară de un capăt de drum, de un nou mulaj gol, pe care trebuia să îl îmbrac din nou şi din nou.
Şi de aici întrebarea care-mi umpluse gândurile,la scara tuturor lucrurilor care-mi făceau plăcere:Cum aş putea să fiu pregătită pentru sfârşit?
Pentru că să renunţi la ceva este absolut diferit de a pierde ceva.
Sigur că începi să devii conştient cu timpul,că apusurile sunt o consecinţă inevitabilă a oricărui lucru viu şi totuşi nu înseamnă că acesta doare mai puţin.
Sunt atâtea lucruri care se termină zilnic în jurul nostru, atâtea persoane care pleacă,încât prefer, de cele mai multe ori să aplic peste ele sistemul autist,să-mi imaginez că nici n-au existat.
Faptul că nimic nu ne aparţine, nu ne fereşte însă nici de golul pierderii, nici de perioada neagră pe care ne-o reclamă sufletul, în compensaţie.
Tot ceea ce putem face este să ne amenajăm cât mai aerisit şi mai frumos casa sufletului, pentru că în ea sălăşluieşte adevărata sevă a rezistenţei, care se maturizează pe măsură ce încercările se apropie tot mai mult de limitele noastre.
Fiecare apus este însoţit de un tumult de dialoguri lăuntrice, ajustate în funcţie de locul unde dorim să îl păstrăm în noi.
Conceptul conform căruia nu reţinem pe termen lung decât ceva în care am investit sentiment, este şi mai veridic aici, întrucât nu facem asta cu foarte multă uşurinţă.
Există atâtea lucruri care alcătuiesc o poveste în noi fără ca măcar să le trăim,altele care se agaţă neputincioase de persoana noastră, ştiind că nu întrevăd nici o speranţă să fie remarcate.
Şi, la baza acestora, sursa tuturor ororilor, a tuturor dezamăgirilor:omul.
Apusurile din vieţile noastre revin în fiecare ciclu, aruncând cu o precizie savantă lanţuri care ni se strâng concentric în jurul sufletelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu