Poetul orb şi versul surd

Plutea-n singurătate
M-am apropiat o clipă
Am demontat iubirea
În versuri oglindită
Zâmbea timid cu ochii
Era aşa mirat
Şi-n versuri de-o secundă
Pe loc m-am apropiat
Secunde pe hârtie
Pe poezia lui de ieri
Era aşa de trist poetul
O stea, stinsă în urma ei.

L-am acoperit cu haina
Tremura poetul trist
Se lăsase lung cortina
Momentului de ametist
Dar nu înţelegea se pare
Că versul lui prinsese viaţă

În strângea-n braţe sub alt nume

Hârtie goală, braţe pline
Lipsite de rime fine
Scena era miscşorată
În două braţe de fată.

Poetul nu-nţelegea
Că îşi trăia poezia
Pe-o altfel de scenă, însă
Mai simplă şi mai restrânsă.

N-avea nici o importanţă
Că versul prinsese viaţă
Desfăcut în muze multe
Potrivit pe buze rupte.

Poetul nu putea vedea
Că versul lui tocmai pleca
Nu în slovă, ci în trup
Poetul orb- şi versul scurt
Slova tot se-ndepărta

Şi clipa de poet murea!