Vorbind pentru suflet

Un element primordial pentru starea noastră generală de bine sunt procesele lăuntrice care ne colorează universul.

Nu sunt nici palpabile, bine poate uneori, nici nu răsună cu forţa unui vulcan.

Sunt acolo, ne apasă, le ştim, le purtăm cu noi zi de zi, ne ascundem de ele în timpul zilei, dar vrând-nevrând tot trebuie să le suportăm prezenţa.

Există un loc în noi în care se strâng toate deşeurile aruncate de oameni, de conjuncturi, de pierderi.

Acel loc este în suflet.

Există multe boli pentru care ştiinţa a avansat, omul a evoluat şi evoluează aproape zilnic, deci puţin probabil ca bolile vizibile să nu poată fi stopate.

Însă când vine vorba despre esenţa adevăratului individ, lucrurile se schimbă.

În contrast cu frumuseţea şi armonia cuvintelor, acestea pot acţiona ca o armă letală pentru un suflet bolnav.

Bolnav de lipsa de exprimare, bolnav de neputinţă, un simplu element care se integrează în rândul celorlalte.

Pronunţăm atât de des acest cuvânt, „suflet”, cu viteza unei secunde, în grabă…graba, cancerul omului modern, încât pare că întreaga noastră existenţă nu este altceva decât o odă închinată schimbărilor, presiunilor şi luptei pentru supravieţuire.

Omul, cu ciudăţeniile sale, absurd pentru unii, irepetabil pentru alţii, pare de cele mai multe ori a fi propriul duşman, propria piedică în calea lucrurilor după care tânjeşte.

Ne simţim împovăraţi, trişti şi răniţi, apelăm la un prieten, la alcool sau la orice altceva, doar pentru a ne înneca sufletul.

Nu vreau să crezi acum că încerc să descriu cu ipocrizie un scenariu la care nu am luat parte niciodată.

Dacă ţi-aş spune…

Noaptea e lungă, sufletul însetat de revărsarea poveştii, iar cana cu ceai îmbie spre incipit.

Nu mai ai nici un motiv să fii agitată.

S-a terminat.

A trecut şi primul sărut, prima şansă, ocaziile pierdute, e linişte peste interior iar o picătură de trecut pare să scoată la iveală şanse din vremuri apuse.

Nici nu mai ştiu ce nume purta pe atunci sufletul.

A adăpostit atât de multe…o carte cu file transparente este pe departe cel mai bun roman pe care l-ar putea deschide cineva vreodată.

Trecutul este doar o încăpere din prezent căreia am uitat să-i mai purtăm de grijă.

Oare devenim bătrâni doar atunci când sufletul a adunat suficient material între care să nu mai intervină emoţiile?

Ce frumos le privim acum pe toate în acest album prăfuit.

Este albumul tău, doar că acum îi lipsesc atât căldura cât şi forţa.

De regulă o amintire începe astfel:”Mai ţii minte când…?”

Dar care este proporţia între “mai ţii minte când” şi  „mi-aş fi dorit să?”

Cu siguranţă amintirea trebuie să primeze.

Le-ai adunat pe toate, tăcut, obosit sau entuziasmat, nu ai uitat nici măcar un detaliu din ce era important.

De aceea pentru adevăratele poveşti din spatele nostru nu avem nevoie de jurnal.

Fiecare dintre noi posedă încorporat un jurnal de neşters, setat pe esenţial:sufletul său.

O maşinărie fascinantă compusă din stări, care ne oferă scenarii dintre cele mai variate.

Atins cu mătase sau cu fier, cu graţie şi cu brutalitate deopotrivă, ai rămas acolo, fidel, deschis către noile mele experienţe, din vreme în vreme altele.

Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri când am simţit efectele unui suflet rupt.

Un zgomot nefamiliar, pe care nu-l puteam distinge.

Ce naivă…

Dacă aş fi ştiut că fiecare durere are un altfel de sunet….

Ai avut atât de mulţi vizitatori de-a lungul timpului, dar iată-te aici cu cei mai fideli dintre ei, tăcerea şi gândurile.

Fiecare picătură de ploaie îţi aduce aminte de ele.

Nu ştii cum să opreşti gândurile.

Au venit ca o avalanşă de nesuportat peste lumea tăcerii.

Odinioară era târziu…era mereu târziu…

Astăzi nu mai este…pentru suflet nu există ceasuri.

Când priveşti înăuntru, timpul se opreşte.

La poarta emoţiilor de ieri nu mai există prag…da, emoţia aia.

Uitasei de ea şi o priveşti acum ca printr-o plasă.

Că doar…erai şi tu adolescentă, copil necopt.

Îl iubeai pe tipul ăla, dar ghinion, era prea ocupat să-şi hrănească sufletul cu alta.

Nebunia aia pe care voiai s-o faci pentru el…sigur erau „alte timpuri” şi aşa a rămas şi el…suspendat în timp.

Habar n-are de existenţa ta, nici n-a avut vreodată.

Era ridicol atunci să-i trimiţi o scrisoare, în era telefoanelor mobile, aproape la fel de ridicol pe cât ar fi acum să faci altceva decât să croşetezi.

Sigur erai prea ocupată cu “lucruri importante” şi cu un segment de timp, niciodată suficient.

Sau acel “iartă-mă” pe care te gândisei să i-l spui unei prietene...

Urma să te mai gândeşti puţin...păi cum, doar trebuia să mai analizezi încă odată.

Nu-mi dau seama dacă era linişte atunci când toate stăteau pe loc, sau acum, când au început să se mişte...în amintire.

Deschizi cartea de basme, nu ai de unde altundeva să le spui poveşti nepoţilor pentru că ale tale au fost duse numai până la jumătate.

E târziu şi acum când timpul nu mai prezintă interes pentru evenimente, e târziu...

Întotdeauna a fost târziu sau pur şi simplu nu a fost momentul potrivit.

Peste întâmplările neconsumate se aştern emoţiile de atunci împreună cu tăcerea de acum.

Sunetul tăcerii rămâne confidentul întregii tale lipse de acţiune.

Tu ce scuză ai pentru acel “e prea târziu?”

Erou în lumea mea

De cât timp…

“Erou”, acest cuvânt al vremurilor demult apuse, fără nici un fel de ecou astăzi, aparţinând unor lumi îndepărtate, lumii basmelor, pare a fi luat în glumă din ce în ce mai mult.

Nu mai e timp, nu mai e timp să privim dincolo de oameni, astfel încât să citim povestea, nu ambalajul.

Trecem unii pe lângă alţii în fiecare zi şi nu răsfoim decât simple chipuri.

Suntem foarte interesaţi să vorbim despre propriile probleme, despre propriile neajunsuri şi ajungem încetul cu încetul să ne înfăşurăm într-un înveliş ce devine din ce în ce mai gros, înveliş ce nu oferă prea multe perspective, numit propria persoană.

Ne este teamă unii de alţii, atât de teamă încât uneori măştile pe care le purtăm devin identice.

Trecem pe lângă atâţia eroi zi de zi…atât de mulţi încât dacă fiecare ar avea ocazia să-şi aştearnă povestea am deveni bogaţi fără să facem altceva decât să ascultăm.

Oamenii se deschid în faţa ta din două motive: pentru că îşi doresc ceva de la tine sau pentru că au nevoie să-şi exprime poveştile.

Însă în momentul în care această din urmă nevoie este satisfăcută, lumea câştigă indirect bogăţii.

Când a fost ultima oară când ne-am degajat sincer de propria persoană încercând să privim cu ochii celuilalt şi către el?

Când a fost ultima oară când mintea a tăcut?

Sau câte ocazii de a face rău am avut, pe care nu le-am folosit?

Şi totuşi ce legătură există între un erou şi întrebările de mai sus?

Legătura este aceasta:eroul nu se va folosi de voinţă pentru a face rău, pentru a distruge sau a mânji operele altora.

Din contră, îşi va utiliza capacităţile pentru a valorifica ceea ce au alţii mai bun de dat.

Sună clişeic, însă acest EU se poate dovedi a fi înşelător de cele mai multe ori, poate ajunge să ne copleşească până dincolo de limitele egoismului condamnându-ne la o viaţă superficială.

Da, este uşor de scris dar mai greu de aplicat.

Acest erou mai sus menţionat are mii de chipuri, de la liderul unei corporaţii de renume, până la muncitorul de pe stradă.

În fiecare din ei, în fiecare din noi se află un erou, ascuns şi totodată ţinut la vedere…în lumea fiecăruia.

Doar că unii îl folosim în sens distructiv, alţii în sens constructiv.

Unii îl împart şi cu alţii, cealaltă categorie îl ţine doar pentru ea.

Este greu de pătruns sub mască, dar este important de ţinut minte că sub ea, acolo, se afla esenţa, ce nu s-a spus.

Exteriorul este purtătorul de cuvânt al interiorului, însă de cele mai multe ori îl distorsionează prin acţiuni menite să-l protejeze.

Ne împărţim zilnic în atâtea bucăţi, încât eroul rămâne de cele mai multe ori înnăbuşit de celelalte roluri pe care le exprimăm zilnic.

Dar oare acest erou nu este suma clipelor sale?

Suma fiecărei încercări pe care a avut-o de depăşit, a fiecărei căderi după care a trebuit să se ridice?

Sub tăcere există o mulţime de eroi, aceia care transpiră atunci când nimeni nu se uită, din diverse domenii de activitate, în lumi diferite, însă cel mai important este că şi tu, cel care citeşti acum asta şi el, cel care face nişte banale comisioane aveţi acelaşi potenţial.

Acelaşi de ieri, acelaşi pe care l-ai avut şi astăzi.

Trebuie doar să-ţi schimbi unghiul din care priveşti.

Şi de acolo, din lumea ta să dai ce e mai bun- acasă sau la birou, cu prietenii sau cu persoanele străine, cu cei cărora le pasă de tine sau cu cei care stau pe lângă tine dintr-un motiv sau altul.

Nu înceta să fii un erou în lumea ta, de dimineaţa până seara, să fii prezent, astăzi, acolo unde eşti, să dai tot ce ai mai bun, pentru ca apoi să-ţi aminteşti de toate cu zâmbetul pe buze.

Dă o altă semnificaţie cuvântului “erou”, pentru a deveni pentru tine şi pentru alţii deopotrivă, o persoană împlinită, utilă şi plină de energie.

Pentru tine, pentru el, pentru toţi eroii!

Privind din faţă

Taci.

Nu vorbi.

Doar lasă-ţi mişcările trupului să dea contur poveştii.

Ca pe orice poveste,o putem rememora sau o putem îmbunătăţi.

Noi,cei de ieri,întrepătrunşi de noi,cei de azi.

Alb şi negru,secvenţe şi anticipări aşteaptă tăcute să dea curs scenariilor viitoare.

Ceea ce îmi place cel mai mult la acest gen de contact este lipsa cuvintelor.

Nici nu mai ştiu dacă te văd sau doar te simt.

Este momentul acela în care glasul devine ecou,iar trupul devine vulnerabil.

Dacă am avea ochi suficienţi să putem privi fiecare unduire a emoţiei,nu am mai avea nevoie de bogăţii.

Dacă tăcerea ar putea vorbi,iar cuvintele ar putea tăcea…

Aş vrea să pătrund acolo undeva, înăuntru, pe uşa din faţă, nu neapărat pentru a fi în prim plan, ci ca să înţelegi că întâmplarea uneori poate avea mai multe înfăţişări.

Mi-a trebuit ceva timp pentru a-mi putea da seama că ochii fermecător de tandri nu căutau atât flirt, cât mai degrabă acceptare.

Da, voiai acceptare.

Din partea mea.

Asta căutăm toţi în majoritatea cazurilor.

Dar adevărul este că ne este aşa de frică unii de alţii.

Eu nu căutam decât puţină relaxare şi încărcarea bateriilor care o luaseră un pic razna.

Şi m-am trezit involuntar în mijlocul conflictului altui trup.

Adevărul este că foarte rar ne uităm unii la alţii cu ochii deschişi.

De ce oare te-am judecat luându-mă pe mine ca unitate de măsură?

Singura concluzie desprinsă de aici este că nu mai ştim să privim, ci noi doar “vedem”.

Avem nevoie de timp pentru a putea privi, dar din nefericire cădem în capcana de a vedea superficial.

Privim din unghiuri atât de diferite şi rar ajungem să vorbim aceeaşi limbă-paradoxul fiind aici evident.

Dar multora ne scapă un detaliu extrem de important şi fin conturat:nu putem vorbi aceeaşi limbă dacă privim în direcţii diferite.

Iar pentru a privi, e nevoie de răbdare.

Pornind de la fina observaţie a lui Carnegie, „Dacă răspunsul unui om este NU, ai nevoie de răbdarea unui înger pentru a-l schimba în DA”, tot aşa personificând, dacă privirea cuiva îţi spune „Nu”, ai nevoie de…schimbarea unghiului din care observi pentru a-i obţine acordul vizual.

Mulţi dintre noi dăm greş de fiecare dată când privim, în sensul că nu lăsăm limbajul non-verbal să-şi spună povestea, înnăbuşindu-l cu un torent de cuvinte menite să mascheze mesajul şi să-i distorsioneze claritatea.

Adevărul este că nu ne mai permitem să privim, nu mai avem curiozitatea aceea copilărească în care ne uitam cu inocenţă la tot ceea ce ne intra în raza vizuală.

Cum putem dori un lucru, în condiţiile în care nouă ne este teamă să-l privim?

De fapt, este arhicunoscut faptul că lucrurile cele mai simple sunt de fapt cel mai greu de înfăptuit.

Uneori sunt atât de simple încât nu se poate fabrica un manual pentru ceva atât de simplu.

Şi totuşi, din ce în ce mai des, ajung la concluzia că logica umană nu este construită pentru lucrurile simple, ci pentru cele pe care inteligenţa, cu mecanismele pe care le cunoaşte, le poate desluşi.

În acest caz, logica mea a dat un greş lamentabil.

Pentru că nu te-am privit, ci doar te-am văzut.

Am văzut realitatea - distorsionată prin ochiul de sticlă al unui trup.

Eterna aroganţă a omului de a-şi crea propria realitate.

Care sfârşeşte prin a-l pierde, de cele mai multe ori.

Şi totuşi realitatea este cea repetată de acel om în fiecare zi.

Cam asta ar fi povestea, la care tu, martor ocular nu te-ai uitat mereu decât cu jumătate de ochi, de acolo, din lumea ta.

Sau poate că te judec greşit- şi tu poate că doar jumătatea aceea de ochi o puteai folosi.

Numai atât am mai avut să-ţi spun-şi nu mă scuz, simţeam doar nevoia să-ţi scriu, acolo, peste praful uitării şi sub vocile stinse.

Poate că acum a fost prima şi singura dată când te-am privit…din faţă!

Fără suflet

Astăzi nu mai scriu din suflet.

Scriu despre suflet.

Pentru că sufletul meu e în comă şi nu mai spune poveşti.

Nu mi-am simţit sufletul în comă de foarte multe ori,poate şi pentru că acest concept în sine imprimă o notă de spiritualitate irelevantă pentru acest context.

Însă cum acest termen medical “comă”este propriu pentru situaţiile foarte grave datorate stării de sănătate precare a unui om, cine spune că nu poate fi extins şi în alte domenii?

Marile dureri nu dor la început.

Sunt mari pentru că deschid o rană care nu se mai vindecă.

Nu îmi stă în obicei să aduc în discuţie acest cuvânt,pentru că induce o notă de spiritualitate falsă cu care sunt într-un dezacord total.

Dar pentru că în deschiderea relatării am simţit că trebuie să acord importanţă acestui aspect,îl voi trata astăzi pe larg,dedicându-i o secţiune întreagă.

Nu te aştepta să găseşti în aceste rânduri cuvintele tipice,precum:iubire,despărţire şi alte asemenea lor,pentru că nu asta este intenţia mea cu această postare.

De fapt cred că povestea şi-ar pierde cu mult din autenticitate prin prisma folosirii lor.

În schimb,îmi place să mă exprim subtil,dar real pentru a acoperi întreaga gamă de trăiri.

Deja în mine nu mai poate fi vorba despre autenticitate.

M-am îndepărtat atât de mult de motorul declanşator de euforie,încât oscilez ca un pribeag între patina de confuzie şi cea de echilibru.

Dar mai mult decât atât,o licărire ce stă să se stingă este martorul tăcut al acestui torent de trăiri.

Nu obişnuiesc să-mi las vreo rană netratată,dar aceasta conţine pungi de puroi de foarte mult timp.

Şi doare,acum mai mult ca niciodată,asemeni unei răni adevărate.

Dar cine este oare în măsură să spună cât de autentică este o rană?

Foaia de hârtie,vocea celui care pronunţă sau rana însăşi,prin aspectul ei sângeriu?

Orice suflet poartă cu sine stigmatul unui praf anonim,într-o proporţie mai mare sau mai mică.

Faptul că n-am ştiut sau că n-am vrut să mă ocup de rana încă sângerândă,recunosc,mi-a scos la iveală imaturitatea emoţională.

Nu numai bolile fizice trebuiesc tratate,ci şi cele sufleteşti.

M-ai crede dacă ţi-aş spune că o mică fisură în suflet este cu mult mai dureroasă decât un handicap fizic?

Duci mâna la piept,în dreptul inimii şi masezi uşor…peste durere.

Buricele degetelor se proptesc în intrândul inflamat.

E ca şi cum ai trata bolile copilăriei.

Însă numai în aparenţă.

Am uitat că şi inima este un copil,sau nu am luat în calcul niciodată această posibilitate.

Am sărit peste această activitate,iar crăpăturile formate se deschid cu o viteză de nebănuit.

În plan intern se desfăşoară o adevărată operaţie,o luptă pentru ieşirea din,sau cel puţin menţinerea în comă…a inimii.

Este acel gen de comă pentru care nu poţi să chemi ambulanţa întrucât nici o ramură a medicinei nu s-a dezvoltat atât de mult,cel puţin până acum.

Şi totuşi are loc o operaţie-o operaţie bazată pe argumente pro şi contra,pentru care nu poţi folosi anestezie.

Eşti deopotrivă atât medic,cât şi pacient,atât asistent,cât şi rudă.

Roluri pe care trebuie să ţi le împarţi echitabil în micul spaţiu tăcut din tine.

E inflamat şi roşu înăuntru şi parcă stă să şi plouă.

Nu mai vezi suflet,ci material-nu mai există spaţiu,ci doar crăpături,bucăţi uzate.

Vocea,cea care odată exprima măreţie şi forţă,este astăzi arsă,se sprijină în cârje şi dă semnale pe zi ce trece cum că ar vrea să ia o pauză.

Nucleul de bază a fost scos,extirpat fără a provoca alte rupturi împrejur,doar o rană mică,dar profundă.

S-a făcut linişte în spaţiul format şi o ultimă picătură de durere de sfârşit stă să apună.

Din trandafiri n-au mai rămas decât spinii,iar din suflet o simplă gaură.

Peste ambele se aşază umbra implacabilă a destinului frânt,împlinit.

Fără început,fără sfârşit,fără suflet!

De ce-aş reuşi?

Voi începe cu o relatare din zona unei împliniri personale,anume scrisul.

Nu mai scrisesem de foarte multă vreme.

De vreo câteva săptămâni bune, desigur din lipsă de „inspiraţie”,ca majoritatea scriitorilor.

Erau zile şi seri în care mă gândeam serios-oare voi mai putea scrie vreodată?

Ce pseudo-scriitor sunt eu din moment ce trece atâta timp fără să aştern măcar un rând?

Sigur că nu luasem în considerare un aspect cu mult mai important chiar decât pasiunea în sine:construirea pasiunii.

În timp ce creierul îmi rămăsese plafonat pe ideea obsesivă aproape,de „nu mai am ce să scriu”.

Oare despre ce să le mai povestesc oamenilor?

Fără să iau în calcul ceva poate cu mult mai important decât asta:despre ce pot să-mi povestesc mie, astfel încât să nu mai stau să „mă gândesc”despre ce să scriu?

Şi tot setându-mi acest obiectiv,am ajuns la un cumul de întrebări legate de asta.

Ce înseamnă pentru mine “a reuşi”?

Ce voi face concret cu această „reuşită”?

Ce se va întâmpla în momentul în care voi vedea această “reuşită” finalizată?

Am studiat mai multe bloguri între timp.

Bloguri care mă făceau să-mi fie dor efectiv de elanul meu natural de a scrie.

Viaţa era ceea ce mi se întâmpla în timp ce mă gândeam CUM să-mi trăiesc pasiunea.

În timp ce desigur…mai trecea o zi.

Zi în care mă întrebam “tu ce-ai făcut astăzi pentru visul tău ?pentru blogul tău?pentru corpul tău?”

Încă o zi şi încă o zi de „şi de ce-aş reuşi?”

Până când am zis stop.

Voi reuşi numai şi numai pentru că am datoria de a-mi valorifica pe deplin potenţialul cu care am fost înzestrată.

Acesta a fost răspunsul cel mai simplu şi clar pe care mi l-am dat.

Moment în care m-am apucat de scris.

Pentru că ceea ce nu vezi Clar,obţii RAR.

Am citit asta pe un site şi dincolo de a fi o rimă(îmi plac foarte mult rimele) a reprezentat pentru mine o trambulină către întoarcerea la chemare.

Nici măcar comentariile prietenilor,citez „n-ai mai scris nimic?de când nu mi-ai mai trimis ceva scris de tine” nu reuşeau să echilibreze armonia pe care mi-o dădea odinioară scrisul.

Până când într-o seară am luat o foaie de hârtie şi un pix spunându-mi:acum o să scriu tot ce-mi trece prin minte şi ceva tot va ieşi.

Ceva ce voi putea ajusta ulterior în scopul unei postări pe blog.

Mă găseam între două direcţii:una în care AŞTEPTAM ca lucrurile să mi se întâmple,iar cealaltă în care ÎNCEPEAM SĂ FAC să se întâmple.

Şi asta este ceea ce mi-a rămas foarte clar întipărit în cap.

O singură întrebare:De ce-aş reuşi?

De ce aş scoate din mine potenţialul maxim în ceea ce fac?

Fără nici un alt fel de beneficiu,material,în scopul de laudă sau în orice alt scop inobil?

Păi zic foarte simplu.

Ca să mă bucur.

Un răspuns poate mult mai simplu decât întrebarea în sine.

Iar în tumultul nebun de a scoate ceva nou,mereu ceva nou de la mine,ceva despre care să pot să scriu,am realizat că de fapt eu nu trăiesc NUMAI atunci când mi se întâmplă un lucru remarcabil,ci minut de minut,oră de oră,zi de zi.

Atunci am definit foarte clar ce înseamnă pentru mine succesul.

Libertatea de a scrie…atât şi nimic mai mult.

Pasiunea hrănită cu aceeaşi dedicaţie,zi de zi,indiferent de starea din momentul respectiv.

Încă mai am această întrebare în minte:”De ce-aş reuşi?”

De ce aş ieşi din zona de confort pentru a scrie absolut liber despre orice îmi trece prin cap?

Pentru a nu mai vinde cuvinte,ci doar pentru a construi dincolo de ele scheletul propriei viziuni.

Pentru a sări de pe o trambulină pe alta până la faptele potrivite.

Clipă în care am mai descoperit ceva.

Nu există cel mai bun moment.

Cel mai bun moment tu îl creezi.

Toată viaţa am aşteptat CEL MAI BUN MOMENT.

Majoritatea scrierilor le-am construit în cel mai bun moment.

Iar ele nu au ieşit deloc aşa cum le aveam de fapt în minte.

Astfel m-am vindecat de “clipa potrivită”,iar când am făcut-o,am început să dobândesc tot mai multe „clipe potrivite”,găsind în acelaşi timp şi răspunsul la întrebare.

Aş reuşi dintr-un sentiment al autorespectului,al datoriei faţă de viziune,al dreptului de a fi extraordinară.

Datorită acestei întrebări,astăzi găsesc momente pentru fiecare lucru care-mi trece prin minte.

Astăzi am înţeles de ce-aş reuşi,am înţeles de ce citesc şi de ce mă educ,am găsit răspunsuri pentru toate „de ce-urile”necesare.

În faţa fiecărei intenţii există un „de ce”,iar la sfârşitul fiecărui rezultat se află un „pentru că”.

Oamenii care au înţeles asta sunt cei pe care îi numim „de succes”.

Pentru aceştia „de ce” şi „pentru că” sunt perfect clare şi reflectă mai mult decât intenţia în sine.

Reflectă fiecare pas până la scop,fiecare clipă de muncă,fiecare moment de pregătire,pornind de la aceste două întrebări.

În sprijinul acestei idei voi aduce un citat pentru a o fixa mai clar:Cine are un răspuns pentru fiecare de ce,va găsi modalitatea pentru CUM.

Şi cum lumea este a celor care îndrăznesc,există o categorie de oameni care respiră doar pentru aceste două întrebări:”De ce” şi „Pentru că”.

Deoarece succesul în orice arie ar fi depinde foarte mult de mentalitate şi de un element de care foarte mulţi uită:de mentorii pe care-i avem.

Adică exact de acei oameni pe care-i privim ca fiind într-o sferă cu mult diferită faţă de cei care am uitat să ne răspundem zilnic la întrebarea „De ce?”

Şi tocmai asta am făcut prin acest articol.

Mi-am răspuns la întrebarea „De ce?”

De ce un om ar vrea să fie mediocru când are puterea de a fi extraordinar?

Astăzi mi-am răspuns la aceste două întrebări legate de pasiune şi iată-mă aici scriind acest articol.

Neuitându-mă la ceas,la alte elemente care mi-ar putea distrage atenţia,nu…ci doar exercitând pasiunea,la fiecare cuvânt,la fiecare frază şi cu fiecare punct.

Scriu de mai bine de patru ore,dar nici n-am remarcat.

Astăzi răspund diferit la întrebarea “De ce?”tocmai pentru că am înţeles implicaţiile ei profunde.

În timp ce întrebarea “Cum?”poate fi ajustată în funcţie de context, „De ce?”este întrebarea care face ca pasiunea să prindă contur.

În încheierea acestui articol,aş vrea să menţionez faptul că nu există scop mai bun sau mai rău,cum suntem învăţaţi încă din şcoală,ori vis mai bun sau mai prost.

Nu.

Există doar VIZIUNE şi atât.

Visele sunt diferite,atât de diferite,cum şi oamenii sunt diferiţi.

Însă pentru toţi ecuaţia este aceeaşi:viziunea sau lipsa ei.

Ea este cea care face diferenţa şi stă la graniţa dintre „Am reuşit” sau „Am eşuat”.

Acum te invit să-mi laşi un comentariu jos cu scopul tău şi ce-ai fi dispus să faci pentru a-l transforma în realitate.

Limitele-duşmanul nevăzut al potenţialului

Încă din copilărie,ni se înrădăcinează adânc ideea că trebuie să existe nişte limite în comportamentul nostru,desigur în funcţie de cât putem înţelege la diferitele vârste.

Ceea ce pentru un copil face parte din drumul firesc al educaţiei,al devenirii.

Ce se întâmplă însă în momentul în care copilul devine adult şi continuă să-şi autoimpună limite?

Se întâmplă în felul următor-pe zi ce trece un lucru i se pare tot mai dificil,până când ajunge să-i pună eticheta de imposibil.

Şi din această cauză,fiecare devine propriul său erou,doar că numai în imaginaţie.

Şi totuşi cum există o altă categorie de persoane care reuşesc mereu ceea ce-şi propun?

Cred că este destul de evident-nu putem ajunge să deţinem ceva ce nu putem cuprinde cu mintea în primul rând.

Dacă mintea nu acceptă dorinţa,automat avem tendinţa de a o reprima.

Avem dorinţe,potenţial(mai mult sau mai puţin),însă ne lipseşte ceva esenţial pentru a trece la acţiune:cunoaşterea propriei persoane.

Şi ne simţim atât de ciudat când ne aflăm în faţa cuiva din diverse motive,iar acesta argumentează cu “nu am timp”.

Desigur că există şi persoane care au timp nelimitat şi mai fac şi cunoscut acest fapt,dar adevărul este că noi toţi îi respectăm pe cei care nu au timp,mai mult decât pe acestea din urmă.

Ei sunt oamenii proactivi,care realizează multe într-un timp scurt.

Oamenii pe care noi toţi îi admirăm,fie că recunoaştem deschis sau nu,sunt cei care şi-au depăşit limitele,ieşind astfel din tipare.

Ei fac asta pentru că se respectă pe sine mai mult decât orice altceva,putând astfel aprecia totul în jurul lor.

Aceia sunt oamenii datorită cărora au reuşit şi ceilalţi să evolueze pas cu pas.

Pornim toţi de la acelaşi start,însă atitudinea noastră este cea care ne înalţă sau ne coboară.

Şi ei,la fel ca noi toţi au pornit de la aceleaşi limite,însă au avut suficient de multe resurse încât să le sfărâme,cucerind astfel libertatea.

Toţi ceilalţi “nu au timp”,iar atunci când îl au în sfârşit,ajung la concluzia că nu ştiu ce ar putea face cu el.

Cum ar fi însă dacă nu am ştii ce înseamnă limitele?

Dacă ne-am întoarce de fiecare dată în copilărie,la anii aceia la care nu ştiam ce înseamnă aşa ceva,ar exista mult mai mulţi oameni realizaţi.

De fapt fiecare lucru banal pe care l-am reuşit şi unii şi alţii a fost prin desfiinţarea limitelor.

Odată o prietenă m-a apostrofat deoarece îmi doream foarte mult o pereche de blugi,eram departe de magazinul respectiv şi era aproape ora de închidere:”Poţi şi tu să RENUNŢI măcar o dată?”

O confruntare între două voinţe,un exemplu simplu,dar grăitor cu privire la limitele mele.

Şi nu…încă nu am aşa ceva.

Evident puteam,dar aceea era limita ei,nu a mea,aşa că pur şi simplu i-am zis NU şi am înaintat spre magazin.

Este de prisos să spun că am ieşit din magazin cu acea pereche de blugi,dar nu asta era ideea,nu obiectul în sine,ci trecerea unei noi bariere denumite sugestiv şi înşelător „limită”.

De foarte multe ori ne plafonăm cele mai măreţe planuri din pricina voinţei înşelătoare care se retrage în faţa necunoscutului.

Însă fiecare situaţie,fiecare greutate cu care ne confuntăm spune ceva despre voinţa noastră.

Limitele nu sunt nimic altceva decât un scut împotriva temerii noastre de necunoscut,care ne pot fi aliat sau duşman,în funcţie de cât de departe dorim să le împingem.

Dar în umbra fiecărei limite depăşite se află ceva mult mai important decât situaţia în sine-şi anume valoarea noastră ca fiinţe umane,se află încă o treaptă depăşită pe scara evoluţiei.

Uşurarea sufletească în urma depăşirii fiecărei limite ar trebui să fie un standard universal,pentru ca toţi să poată cuprinde cu mintea această senzaţie.

Din păcate însă,ea le este accesibilă doar acelora despre care exclamăm uneori cu admiraţie în glas „ce om să fie ăsta,cum a putut să facă aşa ceva?”

Foarte simplu:un om ca tine şi ca mine,până aici suntem egali.

Diferenţa subtilă stă însă în voinţa lui şi în a mea.

Simple cuvinte pictate cu penelul unei mâini,dar pe care fiecare le aplicăm diferit.

De aia ne plac oamenii frumoşi-frumoşi fizic,dar în primul rând psihic,dacă mă pot exprima aşa.

Pentru că ei nu ştiu ce înseamnă limita.

Să medităm deci puţin asupra a ceea ce învăţăm despre un lucru şi aplicabilitatea lui  palpabilă pentru a putea astfel să nu mai întâlnim oameni cu o voinţă tocită şi cu visuri mici!

Nu schimbare,ci evoluţie

Oameni-sunt atâtea de spus despre oameni,încât dacă am putea cuprinde toate gândurile care ne formează idei despre aceştia ne-am simţi veşnic copleşiţi.

Pornim adesea în călătoria cunoaşterii de oameni cu o percepţie total greşită şi anume raportându-i la noi,încercând să-i aducem la acelaşi nivel cu noi.

Un mecanism dictat de subconştient,care de regulă nu ţine cont de precepte morale,de graniţe,ci rezumă totul la nivelul cel mai elementar cu putinţă.

În momentul în care decizi să ieşi din zona de confort şi evident să evoluezi,ajungi la concluzia că totul în jur este nou,cauţi din răsputeri ca totul să se transforme conform nevoilor tale.

Însă capcana în care cădem foarte mulţi dintre noi la acest nivel este aceea potrivit căreia oameni există pretutindeni,PERSOANE însă sunt extrem de puţine.

Şi cum devii o persoană?

Simplu-numai prin curiozitate şi disciplină.

Acest haos social din zilele noastre ne obligă la a ne adapta idealurile în funcţie de ceea ce avem la dispoziţie.

Iar oamenii nu sunt o excepţie în acest caz.

Deşi sunt extrem de mulţi aceia care demonstrează o involuţie fără precedent,un segment firav de Persoane încep să sucombe,înnecându-se în oceanul imens de mediocritate.

Aceste Persoane se găsesc la polul opus al…omenirii dacă am putea spune-confirmând excepţia potrivit căreia câteodată puţin înseamnă extrem de mult.

Şi cu toate acestea,îşi alimentează zilnic evoluţia,nu schimbarea,ci EVOLUŢIA.

Sunt perfect conştienţi de diferenţa dintre cele două şi în plus faţă de asta confirmă totul printr-un veşnic zâmbet.

Părţile pozitive şi cele negative coexistă armonios dând naştere unui echilibru moral excepţional.

Deşi fiind atât de mari,sunt nevoiţi să se dizolve tăcuţi printre nişte veşnic căutători de SCHIMBARE,ce se plâng în mod constant de lipsuri,totuşi caracterul lor îi obligă în mod natural spre ascensiune.

Asta este ceea ce priveşti ciudat,tu,cel care vrei să te schimbi-portretul proactiv al unei vieţi împlinite.

Un modus vivendi organizat,în care provocările sunt un stil constant,o categorie care şi-a însuşit perfect înţelesul de dincolo de cuvinte-a nu face nici un efort este cel mai mare efort.

Deşi înseamnă practic acelaşi lucru,totuşi există diferenţe subtile între schimbare şi evoluţie.

Evoluţia îmbracă toate etapele parcurse până la acel punct,deci nu le reneagă,pe când schimbarea condamnă la un veşnic început fără orizont.

Aşa se explică probabil multe lucruri din cotidianitate bazate pe o schimbare bruscă,amnezică aş îndrăzni s-o numesc.

Procesul accelerat de schimbare ne obligă la o viaţă trăită cu ochii închişi,haotică şi instabilă,pentru ca în final să fie ceea ce ne pierde.

Esenţa evoluţiei stă în aceea că se bazează pe o igienă morală dobândită treptat,nu umblă cu vorbe mari,ci cu acţiuni mari.

Fiecare dintre noi avem nevoie de asemenea persoane în viaţa noastră,de modele adevărate şi în acelaşi timp apropiate,accesibile.

Cele mai frumoase cuvinte pe care le poţi adresa cuiva sunt acelea că te-a lăsat fără cuvinte.

Oamenii care nu au nevoie să se schimbe,nu au nevoi,ci ţeluri,nu au idealuri,ci provocări.

E dreptul fiecăruia să aleagă a se plia pe o categorie sau alta în funcţie de ceea ce doreşte să obţină!

Strict necesar

De foarte multe ori ataşăm falsa etichetă  "necesar",unor lucruri de cele mai multe ori din afara noastră,modificându-ne percepţia asupra esenţialului.
Din ce în ce mai des a nu depune nici un efort devine cel mai mare efort.
Preocuparea constantă pentru cantitate,în detrimentul calităţii transformă generaţii întregi de tineri în fiinţe debusolate,obosite şi fără nici un orizont.
Devine grotescă societatea actuală pentru care observaţia şi reorientarea către bucuriile simple nu mai prezintă interes aproape deloc.
Vieţile noastre pe pilot automat ne obligă la roluri de cele mai multe ori absurde,departe de un numitor comun cu zonele înalte ale fiinţei,dobândite numai printr-o identificare perfectă cu adevăratele noastre nevoi.
Într-o lume în care valoarea ocupă un plan secund este sufocată de nulitate şi de imitaţie,ironia în toată această ecuaţie stă în aceea că avem senzaţia şi chiar siguranţa unii dintre noi că o posedăm.
Astfel necunoscutul devine pe zi ce trece tot mai cunoscut,valoarea sucombă roasă de repetiţie,spiritul unic se amestecă şi se dizolvă în marele anonimat purtând de atunci denumirea de "personal".
Pe măsură ce stoarcem ceea ce ne lipseşte,printr-un inexplicabil joc al funcţiei perceptive ne simţim tot mai deposedaţi de ceea ce avem deja.
Şi nu facem altceva decât să ne umplem golul fragil cu fel de fel de cuvinte potrivite şi acţiuni nepotrivite.
Fără nici o noimă acţionăm risipindu-ne resursele-şi tocmai acţiunile şi dorinţele noastre sunt cele care ne pierd,făcându-ne să pătrundem într-un etern cerc vicios.
Fugim după glorie,după succes şi de regulă aici oamenii se împart în cei care respiră numai succes şi în cei pentru care succesul este ocazional.
Şi nu,nu înseamnă că primilor le este necunoscut cuvântul eşec,ci că PESTE eşec întreaga lor fiinţă este un garant al succesului.
În timp ce unii se limitează la Strict necesar,vor exista întotdeauna câţiva,o minoritate care nu va ajunge niciodată la o destinaţie fixă deoarece cartea lor de vizită este aceea de a explora fără încetare.
Un profil moral deosebit se conturează în rândul acelora care se autodepăşesc cu fiecare cădere,nu pentru că nu ar întâmpina dificultăţi,ci pentru că provocările,împreună cu voinţa lor le conferă o calitate umană deosebită.
Ne oprim deci cu precădere asupra acestora,deşi teama unui învingător şi a cuiva pe care numim sugestiv "ratat" sunt similare.
Atitudinea celor doi este însă diferită.
Poziţia celor doi pe treptele evoluţiei este net anulată de la egalitate.
Oare când vom înainta cu toţii de la fraza rostită pe pilot automat STRICT NECESAR până la explorarea totală,fidelă a întregului nostru potenţial?
Adevărul este că cele două extreme vor exista întotdeauna,iar succesul sau eşecul dorinţelor noastre depind de calitatea acestora cât şi de calitatea primului pas.
Să ne mobilizăm deci în vederea depăşirii STRICTULUI NECESAR pentru a putea accesa dimensiuni dintre cele mai diverse!

Ce nu s-a spus

E foarte uşor să pătrunzi cuvinte şi gânduri ale unor persoane pe care le cunoşti,cu care eşti compatibil sau pur şi simplu cuvinte care nu îţi zguduie cu nimic emoţionalul.

E chiar plăcut să stai şi să asculţi de toate,de la toţi şi să ştii că eşti o parte importantă pentru ceilalţi,cu ajutorul cărora îţi conturezi pe zi ce trece personalitatea.

Gram cu gram,oamenii sunt cei care ne aştern vrând nevrând direcţiile şi deşi spunem deseori că dorim să fim singuri,adevărul este că tot oamenii sunt cei care ne umplu cel mai adesea gândurile.

Ei ne rănesc,ei ne bucură,în compania lor timpul trece mai repede şi chiar dacă vorbim adesea despre compatibilităţi între oameni,adevărul este că nu există aşa ceva,ci mai degrabă există oameni care nu ştiu să apese butonul potrivit.

Iar noi interpretăm aceasta ca o lipsă de interes şi de aici începem să criticăm,să rănim şi astfel să ne îndepărtăm pe zi ce trece.

Ar fi atât de simplu dacă am exploata mai mult faptul că suntem fiinţe umane capabile,inteligente şi desigur dacă ne-am lăsa emoţionalul să vorbească mai mult.

De fapt adevărata problemă constă nu în faptul că nu comunicăm,ci că nu comunicăm emoţional.

Sigur că există multe conexiuni între ceea ce spunem şi ceea ce am vrea să spunem de fapt.

Mereu m-am întrebat câte ecouri se află în spatele cuvintelor fabricate de educaţie,de mediu şi am ajuns la concluzia că tot ceea ce este cu adevărat important rămâne întotdeauna în umbră.

Fie că vorbim despre prieteni,fie că vorbim despre partener acea reţinere există,este o parte inerentă a legăturilor dintre oameni,un lanţ dacă mă pot exprima astfel,care nu funcţionează decât pe baza acestor discrepanţe.

Ne ferim adesea de…de noi de fapt,recurgând la nişte aparenţe suficient de convingătoare încât să atragă îndepărtarea celuilalt şi să-l putem privi doar de la distanţă.

Ne hrănim practic cu acea distanţă dintre noi,iar fie şi numai gândul apropierii ridică inevitabil un zid de nepătruns între două fiinţe inteligente,înzestrate,înzestrate cu multe calităţi dar care apelează la absurd ca la un scut patetic de apărare,risipind astfel şansa de a scoate la iveală acel caracter frumos,dar speriat în spatele aparenţelor.

Astfel se creează golurile,singurătatea aceea copleşitoare de la miezul nopţii,contopită în gândul absurd “pe cine aş putea să sun la ora asta?” sau,un gând la fel de gol referitor la faptul că celălalt s-ar schimba faţă de noi la aflarea altor amănunte.

Iar gândurile se strâng,devin în noi deopotrivă atât acuzat cât şi acuzator.

A doua zi din nou…ne punem masca,ne întâlnim,ne formalizăm şi ajungem astfel să dezvoltăm o frică instinctivă unii faţă de ceilalţi.

Sau mai bine zis de reacţia celorlalţi la gândurile noastre nerostite.

Pentru că diferenţa între ceea ce nu se spune şi ceea ce construim pentru ceilalţi se află acolo,înăuntru unde câteodată ceilalţi capătă o putere mai mare.

Curios este faptul că celor cărora vrem să le spunem cât mai multe,le spunem cel mai puţin sau lucruri din cale afară de banale,lărgind acea distanţă pe care am vrea s-o ştim diminuată.

Persoanele de care ne legăm cel mai mult sentimental sunt şi cele de care ne ferim cu cea mai mare putere,întotdeauna.

Este ca şi cum în faţa lor am avea nevoie de protecţie constantă,dezvoltând o vulnerabilitate ieşită din comun.

Momentul acela în care omul de fapt,din faţa ta capătă alte proporţii şi atunci se aşterne tranşantă,depărtarea,amnezia dată de neputinţa de a privi dincolo de propria imagine formată.

Odată cu acea confuzie despre celălalt se activează mecanismul instinctiv de apărare,mecanism care deformează persoanele,sau,în orice caz scoate la iveală părţi din tine pe care nu credeai că le ai.

Mereu mi s-a părut interesant faptul că atunci când ai cel mai mult de spus,printr-o extraordinară triere a instinctului,începi să bagatelizezi.

Este momentul acela în care marginile sufletului fac front comun cu cele ale cerebralului.

Iar dacă aceste două entităţi se întrepătrund,emoţionalul nu are nici o şansă.

Am trecut de atât de multe ori peste cutii cu suflete,încât aproape că mi s-a tocit capacitatea de a deschide carapacea care le acoperă.

Cu siguranţă că nu celălalt este problema în sine,ci percepţia pe care o avem despre acesta constituie adevărata problemă.

Dorim de atâtea ori să devenim absenţi pentru cei care au un cuvânt de spus în sufletul nostru,încât dacă tăcerile ar putea vorbi,noi ne-am transforma pe loc în statui.

Avem atâtea identităţi pentru miile de persoane care ne cunosc şi cu toate acestea,nu putem stabili o identitate clară pentru persoana care nu ştie să ne vadă nici măcar când suntem la doi paşi.

Şi am avea atâtea să-i spunem.

E ca şi cum am învăţa din nou să mergem…sau să vorbim.

În spatele celui mai puternic zâmbet se poate ascunde doar dorinţa banală a unui sfârşit de distanţă.

Ce frumos privim de la distanţă lucrul care ar demonta toate temerile noastre legate de desfăşurarea liberă a propriei fiinţe.

Cuvintele devin o problemă în adevăratul sens al cuvântului în momentul în care începem să le folosim ca pe o armă,atunci ne devin duşmani iar lucrurile pe care le facem folosindu-ne de ele sunt abominabile.

Şi astfel devenim atât de încărcaţi de propriile noastre hăţişuri,atât de comuni încât devenim ieşiţi din comun!

Moralitatea-între capcană şi adevăr

Nu există multe părţi inerente vieţii,care să lase un loc complet gol,din care să ţâşnească nimic altceva decât pustiu,un tablou cât vezi cu ochii,pe un fond de pustiu.
Şi nu,pustiul nu este acela frumos descris în romane,metaforizat astfel încât să pară preludiul unei viitoare împliniri.
Deşi din fiecare situaţie trăită putem împleti romane,rupturile care se produc în urma acestora,nu pot fi descrise în poveşti.
Pe linia fragilă a ieşirii din tipare,întâmplarea are mai multe înfăţişări.
Şi tocmai acelor înfăţişări le este dereglat fragilul echilibru moral.
Pentru că moralitatea are mai multe faţete şi pentru că nu este dificil şi nu trebuie să ne străduim prea mult să o identificăm,vom ajunge să ne trezim încătuşaţi de regulile ei înguste,până la punctul în care nu vom mai fi liberi,ci doar nişte slugi supuse ale acesteia.
Capcană în care din păcate,cădem tot mai mulţi dintre noi.
Este de înţeles şi deloc de condamnat faptul că societatea ne vrea supuşi,orbi şi muţi în faţa regulilor,a ordinii menite să îngenuncheze.
Dar...nu poate fi de înţeles faptul că noi acceptăm aceste etichetări.
Şi astfel ne trezim în mijlocul unui cerc vicios şi al oamenilor care "ne ajută să ne depăşim problemele"...în acelaşi mod...pe barca de salvare a moralităţii.
Să fie oare tocmai pe dos?
Să fie ea cea care ne înfundă,ne limitează şi judecă totul în funcţie de ea?
Cum poate un precept să aibă o asemenea putere?
În faţa tuturor celorlalte elemente mai ascunse ale înfăţişării?
Astăzi am ales.
Am ales să nu-mi mai plec steagul în faţa moralei,acest monstru ascuns, ci în faţa argumentelor.
Eu am ales.
Tu?

Instincte perimate

Seara ce s-a lăsat,alunecând grăbită pentru ca protagoniştii ei(tot noi) să se poată odihni,ne învăluite deopotrivă tot în datorie.

O datorie care nu se retrage odată cu aşternerea nopţii,deoarece ea ne găseşte tot în mijlocul lui TREBUIE.

Pentru că tot mai TREBUIE citit ceva,tot mai este ceva în aşteptare,ceva care are nevoie de timp,de atenţia noastră completă,orice lucru minuscul însetat de atenţie.

Dar chiar şi acum,la ore atât de târzii,chiar dacă încă lucrezi,iar partenerul continuă să-ţi fie biroul,oboseala din privirea ta nu încetează a-şi răspândi farmecul,care începe să-mi parfumeze lectura,canalizându-mi receptivitatea în jurul tău-şi anunţând că timpul lui TREBUIE ar fi cazul să se sfârşească.

Este ora aceea din noapte la care ni se aminteşte că rolurile rigide nu au ce căuta în pat.

Da dar…sunt atâtea lucruri,ce în lupta pentru atenţie ridică subţiri bare psihosexuale între noi,dar care prind contur şi anihilează,deocamdată parţial,precum o fac valurile cu urmele de pe nisip,pornirile instinctuale normale…dizabilitatea omului evoluat.

Capcană în care cei mai mulţi indivizi ai secolului nostru cad…şi în care am căzut şi noi.

Mai am ceva de lucru,timp în care tu,chiar dacă nu mai ai nimic de făcut pe ziua de azi,pari extrem de ocupat.

Ce goi par oamenii care încearcă în zadar să se ferească de explicaţii.

Nu prea se merită să întrerupem lucrurile atât de ordonate şi de bine puse la punct,într-o epocă în care primează confortul prin realizare,pentru clipe goale de priviri.

Ador să stau să-ţi privesc logica ordonată,ce răspândeşte o orizontalitate fermă şi unică în acelaşi timp,în spaţiul din jur.

Nu reuşesc să-mi dau seama dacă ne pierdem în umbre versatile sau suntem condiţionaţi pentru a nu ştiu câta oară de altceva,tot timpul de altceva.

Fiind în slujba,nobilă de altfel,a modelării de caractere,reacţiile fireşti devin acelea care se apropie cât mai mult de modelul societal clasic,depărtându-se din ce în ce mai mult de instinct.

Numai că,de cele mai multe ori,întâmplarea are mai multe înfăţişări.

De aceea există între noi atât de multe nuanţe.

Nu ştiu prin ce mecanism ai reuşit să dai un nou sens cuvântului “împreună”,însă acesta a căpătat brusc şi  într-o manieră uluitoare,o altfel de lumină.

Conţinuturi îmbrăcate într-o personalitate care trece dincolo de cuvinte,de o sensibilitate şi o delicateţe aparte,tot ceea ce am căutat întotdeauna la un suflet pereche.

Poate că nu ai înţelege…de multe ori nici eu nu înţeleg această admiraţie ridicată la rang de ideal.

Dar nu mai contează…la ora asta.

Te apropii încet,acum cu siguranţă m-ai observat printre filele acelei lucrări.

Da,sunt tot aici,cu aceeaşi dragoste,ce aştepta tăcută scurgerea a mai bine de patru ore.

Nu mai este nevoie de cuvinte,ci doar de revenirea la…lectura ta de noapte,aşa cum mă numeşti.

Ador să înlocuieşti gândurile unor cuvinte scrise,proiectându-ţi admirativ privirea pe chipul meu.

A trecut atât de mult timp şi a fost înlocuită atât de multă culoare până ce am reuşit să ajungem la tăcerea perfectă.

La tăcerea care transformă,încât acum aproape că a devenit un ritual.

Pe linia care desparte distanţa dintre trupurile noastre,stau înşiruite,ordonat,sforile care prevestesc înlănţuirea sfârşitului de drum şi păşirea spre meleagurile nopţii.

Iar eu…te simt când departe,când aproape,totuşi mereu actual.

Mereu nou…şi totuşi atât de cunoscut.

Închis şi deschis,deopotrivă roman şi poezie,o adevărată enigmă la marginea dintre simplu şi complex!

Jumătăţi

Uitând,de multe ori,că eşti acolo…pentru mine,îmi apare dintr-o dată în faţă,ca o realizare măreaţă,modificându-mi coordonatele funcţiei perceptive,de aşa manieră încât tăcerea a devenit singura armă care face ca privirile noastre să se contopească.

Nu mă linişteşte decât tumultul aerului tău,care se încăpăţânează să se înfăşoare concentric în jurul trupului meu,inundându-mi plenar acţiunile şi gândurile în spaţiul format numai din doi.

E incredibil cum doi oameni pot împărţi atâtea prin distanţă.

O distanţă formată din entuziasmul tău de a răspândi secole de cultură rafinată şi expresia mea însetată de cunoaştere.

Astfel,printr-o combinaţie inedită încep să plutesc pe aripile ştiinţei,concentrându-mi întreaga atenţie în jurul tău-cea mai sigură sursă de informaţii inedite şi interesante.

Timp în care simt cum se produce schimbarea,survenită în urma unui mecanism subtil,pe care ai ştiut exact cum să-l declanşezi-nici prea repede,nici prea încet,nici foarte explicit,nici foarte vag,dar nici exagerat de intruziv.

Nici nu ştiu ce mă frapează mai mult,dacă expresia ta inteligentă sau cuvintele pline de conţinut care înţeleg,printr-o precizie savantă cum să-mi alinieze deopotrivă trupul şi mintea,pentru a face loc poveştii.

Nu-mi dau seama dacă timpul s-a comprimat sau dacă întreaga lume continuă să existe,întrucât mirajul s-a declanşat,blocându-mi orice formă de acces spre exterior.

Privesc vrăjită spre ochii ce emană simetrie, putere şi siguranţă,însuşindu-mi astfel expresia lor languroasă.

Între cod şi forţa invizibilă care-l manipulează,printr-o educată delicateţe,se formează un cordon fragil de mătase pe care curge neîntrerupt şi limpede o explozie de informaţii preţioase.

Pătrund în jocul ştiinţei,frapată de vocea care o face cunoscută,voce care îndepărtează oboseala şi rutina deopotrivă,seducându-mi curiozitatea până la punctul de a-mi crea o nouă identitate.

Ştiinţa privită prin ochii tăi se aseamănă foarte mult cu un curs de patinaj,fabulos,dar îndelungat,plăcut,dar şi extenuant.

Şi astfel,bucată cu bucată,reuşeşti să aduci la un numitor comun aptitudini şi lacune deopotrivă.

Prin ochii tăi nu mai există jumătăţi,ci totul devine complementar!

Apusuri şi reveniri

Este absolut fascinant cât de mult se repetă viaţa.
Câteodată chiar urmăreşte fidel o traiectorie,aducând în chipuri diferite acelaşi mesaj.
Cât de teamă îmi era odinioară de un capăt de drum, de un nou mulaj gol, pe care trebuia să îl îmbrac din nou şi din nou.
Şi de aici întrebarea care-mi umpluse gândurile,la scara tuturor lucrurilor care-mi făceau plăcere:Cum aş putea să fiu pregătită pentru sfârşit?
Pentru că să renunţi la ceva este absolut diferit de a pierde ceva.
Sigur că începi să devii conştient cu timpul,că apusurile sunt o consecinţă inevitabilă a oricărui lucru viu şi totuşi nu înseamnă că acesta doare mai puţin.
Sunt atâtea lucruri care se termină zilnic în jurul nostru, atâtea persoane care pleacă,încât prefer, de cele mai multe ori să aplic peste ele sistemul autist,să-mi imaginez că nici n-au existat.
Faptul că nimic nu ne aparţine, nu ne fereşte însă nici de golul pierderii, nici de perioada neagră pe care ne-o reclamă sufletul, în compensaţie.
Tot ceea ce putem face este să ne amenajăm cât mai aerisit şi mai frumos casa sufletului, pentru că în ea sălăşluieşte adevărata sevă a rezistenţei, care se maturizează pe măsură ce încercările se apropie tot mai mult de limitele noastre.
Fiecare apus este însoţit de un tumult de dialoguri lăuntrice, ajustate în funcţie de locul unde dorim să îl păstrăm în noi.
Conceptul conform căruia nu reţinem pe termen lung decât ceva în care am investit sentiment, este şi mai veridic aici, întrucât nu facem asta cu foarte multă uşurinţă.
Există atâtea lucruri care alcătuiesc o poveste în noi fără ca măcar să le trăim,altele care se agaţă neputincioase de persoana noastră, ştiind că nu întrevăd nici o speranţă să fie remarcate.
Şi, la baza acestora, sursa tuturor ororilor, a tuturor dezamăgirilor:omul.
Apusurile din vieţile noastre revin în fiecare ciclu, aruncând cu o precizie savantă lanţuri care ni se strâng concentric în jurul sufletelor.