Ce nu s-a spus

E foarte uşor să pătrunzi cuvinte şi gânduri ale unor persoane pe care le cunoşti,cu care eşti compatibil sau pur şi simplu cuvinte care nu îţi zguduie cu nimic emoţionalul.

E chiar plăcut să stai şi să asculţi de toate,de la toţi şi să ştii că eşti o parte importantă pentru ceilalţi,cu ajutorul cărora îţi conturezi pe zi ce trece personalitatea.

Gram cu gram,oamenii sunt cei care ne aştern vrând nevrând direcţiile şi deşi spunem deseori că dorim să fim singuri,adevărul este că tot oamenii sunt cei care ne umplu cel mai adesea gândurile.

Ei ne rănesc,ei ne bucură,în compania lor timpul trece mai repede şi chiar dacă vorbim adesea despre compatibilităţi între oameni,adevărul este că nu există aşa ceva,ci mai degrabă există oameni care nu ştiu să apese butonul potrivit.

Iar noi interpretăm aceasta ca o lipsă de interes şi de aici începem să criticăm,să rănim şi astfel să ne îndepărtăm pe zi ce trece.

Ar fi atât de simplu dacă am exploata mai mult faptul că suntem fiinţe umane capabile,inteligente şi desigur dacă ne-am lăsa emoţionalul să vorbească mai mult.

De fapt adevărata problemă constă nu în faptul că nu comunicăm,ci că nu comunicăm emoţional.

Sigur că există multe conexiuni între ceea ce spunem şi ceea ce am vrea să spunem de fapt.

Mereu m-am întrebat câte ecouri se află în spatele cuvintelor fabricate de educaţie,de mediu şi am ajuns la concluzia că tot ceea ce este cu adevărat important rămâne întotdeauna în umbră.

Fie că vorbim despre prieteni,fie că vorbim despre partener acea reţinere există,este o parte inerentă a legăturilor dintre oameni,un lanţ dacă mă pot exprima astfel,care nu funcţionează decât pe baza acestor discrepanţe.

Ne ferim adesea de…de noi de fapt,recurgând la nişte aparenţe suficient de convingătoare încât să atragă îndepărtarea celuilalt şi să-l putem privi doar de la distanţă.

Ne hrănim practic cu acea distanţă dintre noi,iar fie şi numai gândul apropierii ridică inevitabil un zid de nepătruns între două fiinţe inteligente,înzestrate,înzestrate cu multe calităţi dar care apelează la absurd ca la un scut patetic de apărare,risipind astfel şansa de a scoate la iveală acel caracter frumos,dar speriat în spatele aparenţelor.

Astfel se creează golurile,singurătatea aceea copleşitoare de la miezul nopţii,contopită în gândul absurd “pe cine aş putea să sun la ora asta?” sau,un gând la fel de gol referitor la faptul că celălalt s-ar schimba faţă de noi la aflarea altor amănunte.

Iar gândurile se strâng,devin în noi deopotrivă atât acuzat cât şi acuzator.

A doua zi din nou…ne punem masca,ne întâlnim,ne formalizăm şi ajungem astfel să dezvoltăm o frică instinctivă unii faţă de ceilalţi.

Sau mai bine zis de reacţia celorlalţi la gândurile noastre nerostite.

Pentru că diferenţa între ceea ce nu se spune şi ceea ce construim pentru ceilalţi se află acolo,înăuntru unde câteodată ceilalţi capătă o putere mai mare.

Curios este faptul că celor cărora vrem să le spunem cât mai multe,le spunem cel mai puţin sau lucruri din cale afară de banale,lărgind acea distanţă pe care am vrea s-o ştim diminuată.

Persoanele de care ne legăm cel mai mult sentimental sunt şi cele de care ne ferim cu cea mai mare putere,întotdeauna.

Este ca şi cum în faţa lor am avea nevoie de protecţie constantă,dezvoltând o vulnerabilitate ieşită din comun.

Momentul acela în care omul de fapt,din faţa ta capătă alte proporţii şi atunci se aşterne tranşantă,depărtarea,amnezia dată de neputinţa de a privi dincolo de propria imagine formată.

Odată cu acea confuzie despre celălalt se activează mecanismul instinctiv de apărare,mecanism care deformează persoanele,sau,în orice caz scoate la iveală părţi din tine pe care nu credeai că le ai.

Mereu mi s-a părut interesant faptul că atunci când ai cel mai mult de spus,printr-o extraordinară triere a instinctului,începi să bagatelizezi.

Este momentul acela în care marginile sufletului fac front comun cu cele ale cerebralului.

Iar dacă aceste două entităţi se întrepătrund,emoţionalul nu are nici o şansă.

Am trecut de atât de multe ori peste cutii cu suflete,încât aproape că mi s-a tocit capacitatea de a deschide carapacea care le acoperă.

Cu siguranţă că nu celălalt este problema în sine,ci percepţia pe care o avem despre acesta constituie adevărata problemă.

Dorim de atâtea ori să devenim absenţi pentru cei care au un cuvânt de spus în sufletul nostru,încât dacă tăcerile ar putea vorbi,noi ne-am transforma pe loc în statui.

Avem atâtea identităţi pentru miile de persoane care ne cunosc şi cu toate acestea,nu putem stabili o identitate clară pentru persoana care nu ştie să ne vadă nici măcar când suntem la doi paşi.

Şi am avea atâtea să-i spunem.

E ca şi cum am învăţa din nou să mergem…sau să vorbim.

În spatele celui mai puternic zâmbet se poate ascunde doar dorinţa banală a unui sfârşit de distanţă.

Ce frumos privim de la distanţă lucrul care ar demonta toate temerile noastre legate de desfăşurarea liberă a propriei fiinţe.

Cuvintele devin o problemă în adevăratul sens al cuvântului în momentul în care începem să le folosim ca pe o armă,atunci ne devin duşmani iar lucrurile pe care le facem folosindu-ne de ele sunt abominabile.

Şi astfel devenim atât de încărcaţi de propriile noastre hăţişuri,atât de comuni încât devenim ieşiţi din comun!