Instincte perimate

Seara ce s-a lăsat,alunecând grăbită pentru ca protagoniştii ei(tot noi) să se poată odihni,ne învăluite deopotrivă tot în datorie.

O datorie care nu se retrage odată cu aşternerea nopţii,deoarece ea ne găseşte tot în mijlocul lui TREBUIE.

Pentru că tot mai TREBUIE citit ceva,tot mai este ceva în aşteptare,ceva care are nevoie de timp,de atenţia noastră completă,orice lucru minuscul însetat de atenţie.

Dar chiar şi acum,la ore atât de târzii,chiar dacă încă lucrezi,iar partenerul continuă să-ţi fie biroul,oboseala din privirea ta nu încetează a-şi răspândi farmecul,care începe să-mi parfumeze lectura,canalizându-mi receptivitatea în jurul tău-şi anunţând că timpul lui TREBUIE ar fi cazul să se sfârşească.

Este ora aceea din noapte la care ni se aminteşte că rolurile rigide nu au ce căuta în pat.

Da dar…sunt atâtea lucruri,ce în lupta pentru atenţie ridică subţiri bare psihosexuale între noi,dar care prind contur şi anihilează,deocamdată parţial,precum o fac valurile cu urmele de pe nisip,pornirile instinctuale normale…dizabilitatea omului evoluat.

Capcană în care cei mai mulţi indivizi ai secolului nostru cad…şi în care am căzut şi noi.

Mai am ceva de lucru,timp în care tu,chiar dacă nu mai ai nimic de făcut pe ziua de azi,pari extrem de ocupat.

Ce goi par oamenii care încearcă în zadar să se ferească de explicaţii.

Nu prea se merită să întrerupem lucrurile atât de ordonate şi de bine puse la punct,într-o epocă în care primează confortul prin realizare,pentru clipe goale de priviri.

Ador să stau să-ţi privesc logica ordonată,ce răspândeşte o orizontalitate fermă şi unică în acelaşi timp,în spaţiul din jur.

Nu reuşesc să-mi dau seama dacă ne pierdem în umbre versatile sau suntem condiţionaţi pentru a nu ştiu câta oară de altceva,tot timpul de altceva.

Fiind în slujba,nobilă de altfel,a modelării de caractere,reacţiile fireşti devin acelea care se apropie cât mai mult de modelul societal clasic,depărtându-se din ce în ce mai mult de instinct.

Numai că,de cele mai multe ori,întâmplarea are mai multe înfăţişări.

De aceea există între noi atât de multe nuanţe.

Nu ştiu prin ce mecanism ai reuşit să dai un nou sens cuvântului “împreună”,însă acesta a căpătat brusc şi  într-o manieră uluitoare,o altfel de lumină.

Conţinuturi îmbrăcate într-o personalitate care trece dincolo de cuvinte,de o sensibilitate şi o delicateţe aparte,tot ceea ce am căutat întotdeauna la un suflet pereche.

Poate că nu ai înţelege…de multe ori nici eu nu înţeleg această admiraţie ridicată la rang de ideal.

Dar nu mai contează…la ora asta.

Te apropii încet,acum cu siguranţă m-ai observat printre filele acelei lucrări.

Da,sunt tot aici,cu aceeaşi dragoste,ce aştepta tăcută scurgerea a mai bine de patru ore.

Nu mai este nevoie de cuvinte,ci doar de revenirea la…lectura ta de noapte,aşa cum mă numeşti.

Ador să înlocuieşti gândurile unor cuvinte scrise,proiectându-ţi admirativ privirea pe chipul meu.

A trecut atât de mult timp şi a fost înlocuită atât de multă culoare până ce am reuşit să ajungem la tăcerea perfectă.

La tăcerea care transformă,încât acum aproape că a devenit un ritual.

Pe linia care desparte distanţa dintre trupurile noastre,stau înşiruite,ordonat,sforile care prevestesc înlănţuirea sfârşitului de drum şi păşirea spre meleagurile nopţii.

Iar eu…te simt când departe,când aproape,totuşi mereu actual.

Mereu nou…şi totuşi atât de cunoscut.

Închis şi deschis,deopotrivă roman şi poezie,o adevărată enigmă la marginea dintre simplu şi complex!