Taci.
Nu vorbi.
Doar lasă-ţi mişcările trupului
să dea contur poveştii.
Ca pe orice poveste,o putem
rememora sau o putem îmbunătăţi.
Noi,cei de ieri,întrepătrunşi de
noi,cei de azi.
Alb şi negru,secvenţe şi anticipări
aşteaptă tăcute să dea curs scenariilor viitoare.
Ceea ce îmi place cel mai mult la
acest gen de contact este lipsa cuvintelor.
Nici nu mai ştiu dacă te văd sau
doar te simt.
Este momentul acela în care
glasul devine ecou,iar trupul devine vulnerabil.
Dacă am avea ochi suficienţi să
putem privi fiecare unduire a emoţiei,nu am mai avea nevoie de bogăţii.
Dacă tăcerea ar putea vorbi,iar
cuvintele ar putea tăcea…
Aş vrea să pătrund acolo undeva, înăuntru,
pe uşa din faţă, nu neapărat pentru a fi în prim plan, ci ca să înţelegi că
întâmplarea uneori poate avea mai multe înfăţişări.
Mi-a trebuit ceva timp pentru
a-mi putea da seama că ochii fermecător de tandri nu căutau atât flirt, cât mai
degrabă acceptare.
Da, voiai acceptare.
Din partea mea.
Asta căutăm toţi în majoritatea
cazurilor.
Dar adevărul este că ne este aşa
de frică unii de alţii.
Eu nu căutam decât puţină
relaxare şi încărcarea bateriilor care o luaseră un pic razna.
Şi m-am trezit involuntar în
mijlocul conflictului altui trup.
Adevărul este că foarte rar ne
uităm unii la alţii cu ochii deschişi.
De ce oare te-am judecat
luându-mă pe mine ca unitate de măsură?
Singura concluzie desprinsă de
aici este că nu mai ştim să privim, ci noi doar “vedem”.
Avem nevoie de timp pentru a
putea privi, dar din nefericire cădem în capcana de a vedea superficial.
Privim din unghiuri atât de
diferite şi rar ajungem să vorbim aceeaşi limbă-paradoxul fiind aici evident.
Dar multora ne scapă un detaliu
extrem de important şi fin conturat:nu putem vorbi aceeaşi limbă dacă privim în
direcţii diferite.
Iar pentru a privi, e nevoie de
răbdare.
Pornind de la fina observaţie a
lui Carnegie, „Dacă răspunsul unui om este NU, ai nevoie de răbdarea unui înger
pentru a-l schimba în DA”, tot aşa personificând, dacă privirea cuiva îţi spune
„Nu”, ai nevoie de…schimbarea unghiului din care observi pentru a-i obţine
acordul vizual.
Mulţi dintre noi dăm greş de
fiecare dată când privim, în sensul că nu lăsăm limbajul non-verbal să-şi spună
povestea, înnăbuşindu-l cu un torent de cuvinte menite să mascheze mesajul şi
să-i distorsioneze claritatea.
Adevărul este că nu ne mai
permitem să privim, nu mai avem curiozitatea aceea copilărească în care ne
uitam cu inocenţă la tot ceea ce ne intra în raza vizuală.
Cum putem dori un lucru, în
condiţiile în care nouă ne este teamă să-l privim?
De fapt, este arhicunoscut faptul
că lucrurile cele mai simple sunt de fapt cel mai greu de înfăptuit.
Uneori sunt atât de simple încât nu
se poate fabrica un manual pentru ceva atât de simplu.
Şi totuşi, din ce în ce mai des,
ajung la concluzia că logica umană nu este construită pentru lucrurile simple,
ci pentru cele pe care inteligenţa, cu mecanismele pe care le cunoaşte, le
poate desluşi.
În acest caz, logica mea a dat un
greş lamentabil.
Pentru că nu te-am privit, ci
doar te-am văzut.
Am văzut realitatea -
distorsionată prin ochiul de sticlă al unui trup.
Eterna aroganţă a omului de a-şi
crea propria realitate.
Care sfârşeşte prin a-l pierde,
de cele mai multe ori.
Şi totuşi realitatea este cea
repetată de acel om în fiecare zi.
Cam asta ar fi povestea, la care
tu, martor ocular nu te-ai uitat mereu decât cu jumătate de ochi, de acolo, din
lumea ta.
Sau poate că te judec greşit- şi tu
poate că doar jumătatea aceea de ochi o puteai folosi.
Numai atât am mai avut să-ţi spun-şi
nu mă scuz, simţeam doar nevoia să-ţi scriu, acolo, peste praful uitării şi sub
vocile stinse.
Poate că acum a fost prima şi
singura dată când te-am privit…din faţă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu