Fără suflet

Astăzi nu mai scriu din suflet.

Scriu despre suflet.

Pentru că sufletul meu e în comă şi nu mai spune poveşti.

Nu mi-am simţit sufletul în comă de foarte multe ori,poate şi pentru că acest concept în sine imprimă o notă de spiritualitate irelevantă pentru acest context.

Însă cum acest termen medical “comă”este propriu pentru situaţiile foarte grave datorate stării de sănătate precare a unui om, cine spune că nu poate fi extins şi în alte domenii?

Marile dureri nu dor la început.

Sunt mari pentru că deschid o rană care nu se mai vindecă.

Nu îmi stă în obicei să aduc în discuţie acest cuvânt,pentru că induce o notă de spiritualitate falsă cu care sunt într-un dezacord total.

Dar pentru că în deschiderea relatării am simţit că trebuie să acord importanţă acestui aspect,îl voi trata astăzi pe larg,dedicându-i o secţiune întreagă.

Nu te aştepta să găseşti în aceste rânduri cuvintele tipice,precum:iubire,despărţire şi alte asemenea lor,pentru că nu asta este intenţia mea cu această postare.

De fapt cred că povestea şi-ar pierde cu mult din autenticitate prin prisma folosirii lor.

În schimb,îmi place să mă exprim subtil,dar real pentru a acoperi întreaga gamă de trăiri.

Deja în mine nu mai poate fi vorba despre autenticitate.

M-am îndepărtat atât de mult de motorul declanşator de euforie,încât oscilez ca un pribeag între patina de confuzie şi cea de echilibru.

Dar mai mult decât atât,o licărire ce stă să se stingă este martorul tăcut al acestui torent de trăiri.

Nu obişnuiesc să-mi las vreo rană netratată,dar aceasta conţine pungi de puroi de foarte mult timp.

Şi doare,acum mai mult ca niciodată,asemeni unei răni adevărate.

Dar cine este oare în măsură să spună cât de autentică este o rană?

Foaia de hârtie,vocea celui care pronunţă sau rana însăşi,prin aspectul ei sângeriu?

Orice suflet poartă cu sine stigmatul unui praf anonim,într-o proporţie mai mare sau mai mică.

Faptul că n-am ştiut sau că n-am vrut să mă ocup de rana încă sângerândă,recunosc,mi-a scos la iveală imaturitatea emoţională.

Nu numai bolile fizice trebuiesc tratate,ci şi cele sufleteşti.

M-ai crede dacă ţi-aş spune că o mică fisură în suflet este cu mult mai dureroasă decât un handicap fizic?

Duci mâna la piept,în dreptul inimii şi masezi uşor…peste durere.

Buricele degetelor se proptesc în intrândul inflamat.

E ca şi cum ai trata bolile copilăriei.

Însă numai în aparenţă.

Am uitat că şi inima este un copil,sau nu am luat în calcul niciodată această posibilitate.

Am sărit peste această activitate,iar crăpăturile formate se deschid cu o viteză de nebănuit.

În plan intern se desfăşoară o adevărată operaţie,o luptă pentru ieşirea din,sau cel puţin menţinerea în comă…a inimii.

Este acel gen de comă pentru care nu poţi să chemi ambulanţa întrucât nici o ramură a medicinei nu s-a dezvoltat atât de mult,cel puţin până acum.

Şi totuşi are loc o operaţie-o operaţie bazată pe argumente pro şi contra,pentru care nu poţi folosi anestezie.

Eşti deopotrivă atât medic,cât şi pacient,atât asistent,cât şi rudă.

Roluri pe care trebuie să ţi le împarţi echitabil în micul spaţiu tăcut din tine.

E inflamat şi roşu înăuntru şi parcă stă să şi plouă.

Nu mai vezi suflet,ci material-nu mai există spaţiu,ci doar crăpături,bucăţi uzate.

Vocea,cea care odată exprima măreţie şi forţă,este astăzi arsă,se sprijină în cârje şi dă semnale pe zi ce trece cum că ar vrea să ia o pauză.

Nucleul de bază a fost scos,extirpat fără a provoca alte rupturi împrejur,doar o rană mică,dar profundă.

S-a făcut linişte în spaţiul format şi o ultimă picătură de durere de sfârşit stă să apună.

Din trandafiri n-au mai rămas decât spinii,iar din suflet o simplă gaură.

Peste ambele se aşază umbra implacabilă a destinului frânt,împlinit.

Fără început,fără sfârşit,fără suflet!