Fără preţ

Răvăşită de somn...
N-am închis un ochi toată noaptea.
De fapt, nici nu mai ştiu dacă e zi sau noapte.
O tăcere imposibilă marchează spaţiul în care mai până ieri, maturizarea era doar o poveste.
Pe masă stă îmbietoare o cană de cafea, martor ocular al nopţilor în care ţi-am scris, cu mâinile îngheţate în moment, de atâtea şi atâtea ori.
Au fost de atunci atâtea cafele şi atâtea răsărituri cărora le-am vorbit despre tine.
Spui şi acum că nu mă cunoşti...ai dreptate.
Când mă priveşti, nici eu nu mă mai cunosc.
Le-am povestit colilor albe despre tine-şi astfel, totul a devenit destin.
Am încercat să-i povestesc şi muzicii, dar nu a putut înţelege.
Pentru că sunetele au fost mereu surde între noi.
Boala deja a depăşit patologia umană în care mă zbat...aici, între patru pereţi.
Orice cuvânt ating duce inevitabil către tine.
Tânără sau bătrână, ieri sau astăzi, tăcerea rosteşte un singru nume.
Numele tău.
Mă închid în sensul noii mele existenţe, al pasiunii ce reinventează frumosul cu fiecare zi.
Poate ai citit vreodată, măcar un articol şi poate măcar atunci numele meu ţi-a spus ceva.
Nu erai tu sau ea, nici una nu s-a situat niciodată mai prejos.
Articolul ăsta nu-l vei vedea publicat nicăieri, el este pentru tine, nu are în el nimic comercial.
Astăzi m-am îmbolnăvit, am rămas acasă, aici nu trebuie să mă prefac că totul este la locul lui, când de fapt nu este.
Am încercat să fac altceva, dar degetele mele s-au angajat inevitabil către ceea ce-mi lipseşte cu adevărat...tu.
A doua parte dintr-o femeie pe care n-o cunoşti, absolut normală, nişte ochi comuni, o perche de blugi pe o siluetă oarecare, cineva cu care nu ai vrea să ieşi în oraş.
Mi-e teamă să mai tac, teamă să nu-ţi vorbească însăşi tăcerea mea.
Am început să-i adresez întrebări fiecărei zile de ieri, să-mi interoghez subconştientul, fapt care în cele din urmă nu face decât să mă piardă, încet, dar sigur.
Nici nu m-ai recunoaşte, dacă m-ai vedea aşa, descoperită de povestea pe lângă care treci zilnic, de sursa inepuizabilă de idei pe care le vezi automat, orb, nişte simple litere în contact de câteva secunde cu retina.
Nu ştiu să fac altceva cu ce sunt, decât să prefac totul în cuvinte.
Mă protejez de tine, cu toate armele unui trup însetat şi acum şi bolnav....culmea.
Unde să mai fug?
De cine să mă ascund...de tine sau de mine?
Paginile pe care le vezi publicate au din ce în ce mai des aroma ta, secret de scriitor
Nu este absolut hilar faptul că trebuie să fiu bolnavă ca să pot să-ţi scriu?
În spatele draperiilor, aşa cum ai fost mereu pentru mine, abscons în spatele a tot felul de lucruri, aşteptând un mâine veştejit, cenuşiu, o pată de tăcere care ar inunda chiar şi cea mai răsunătoare aşteptare.
Nu ştiu dacă temperatura este dată de termomentru sau de ultimele tale cuvinte.
Când m-am condamnat să te fac să devii o parte din mine pentru ca nimic să nu-mi mai aparţină?
Cu ce să-mi tratez adevărata boală?
Te-ai mira dacă ai vedea publicate toate astea.
Şi da, ai dreptate, n-ar exista destul material pentru întruchiparea trăirii.
E târziu...nu pot să dorm.
Îmi simt degetele încleştate, incapabile să mai fie de folos şi le strâng brusc în pumn.
Zi de zi contrabalansez prezentul cu un viitor imaginat, îmi folosesc întreaga capacitate, acea capacitate peste care ai trecut nonşalant în materialele pe care probabil le ţii în mâini.
Ştii, e o lume artificială, pe care mi-ar fi plăcut s-o poţi gusta şi tu, sau măca să fii în preajma mea, acolo, într-un colţ.
Se pare că cer prea puţin şi totul pare a fi prea ieftin per total.
Nu-mi plac articolele scurte, dar pe tine te-aş fi strecurat pe undeva.
N-ai înţelege, n-ai ştii de unde vine, dar cuvintele şi-ar atinge scopul.
Dar nu....rămâi acolo, în vitrină, pentru că n-aş ştii ce preţ să-ţi dau.
Şi totul ar avea un aspect mult prea comercial.
Printr-o simplă mărturisire ţi-am spus o parte din povestea mea, despre preţul pe care n-am putut să-l achit, pentru că nu are o valoare standard.
Am întors portofelul pe faţă şi pe dos şi nu am reuşit...
Erai fără preţ, într-adevăr...
"Prea mult" sau "prea puţin" erau termeni inoperabili aici....
În patru pagini am spus totul despre noi.
Poate vei citi mâine dimineaţă, şi vei găsi tu un preţ.
Pentru că orice preţ pus de mine s-a năruit din temelii.
Lumini şi umbre pe întinsul hârtiei ar mai avea atâtea de spus.
Dar e târziu...au obosit şi ele şi eu.
Te las acum, trebuie să plec.
Mă întorc la femeia de mâine dimineaţă, impecabilă, cu bagajul plin de cuvinte potrivite pentru fiecare oră.
Femeie pe de-a-ntregul, doar lasă masca să cadă.
Deşi mi-e teamă să nu înceapă să-ţi vorbească atunci chiar ochii mei.
Nu mai am timp şi nici energie pentru doi.
Te las acolo, în spatele geamului de sticlă, în spatele articolelor pe care le citeşti şi care-ţi plac.
Acum le ştii secretul, tipărit şi retipărit mereu şi mereu.
Rămâi acolo, pe o bucată de hârtie scrisă caligrafic, pentru nopţile cu lună plină.
Nu-mi mai simt trupul, însă am început să-mi ascult sufletul.
Las condeiul jos acum, nu mai am cu ce să hrănesc foaia de hârtie, am golit toate rezervele.
Rămâi în noapte, acolo unde ai fost mereu, ca să am de unde să-mi alimentez creaţia şi cu ce să-mi vindec boala!