Adio

Experienţa m-a învăţat că cele mai profunde trăiri conţin puţine cuvinte.
Astăzi nu vreau să-mi îmbogăţesc doar sufletul, ci şi existenţa.
Spunându-ţi adio.
Nu am hotârât eu când ai intrat , dar atunci când ai făcut-o, ţi-am pregătit un spaţiu , ce se extindea fără voia mea.
Începusem să dau faliment, nu mai aveam nici un fel de putere asupra lucrurilor care altădată îmi confereau supremaţia stăpânului.
Nu mai aveam decât satisfacţia automatismului, a lucrurilor pe care le făceam pe pilot automat.
În cutia cu acţiuni, iluzorii, reale, sau în curs de a fi puse în practică, erau bucăţi din tine.
Peste tot, la orice oră, cu fiecare filă, cu fiecare durere de măsea.
În chip de adolescentă sau de femeie, cu multe faţete la activ, esenţa era mereu aceeaşi: începusei să te impregnezi în fiecare celulă din mine.
De ce?
Cu ce drept?
Întrebări înnăbuşite de conjucturi, de priorităţi, pe care ţi le pot pune acum, când nu mai eşti o prioritate.
Nopţi la rând m-am întrebat "de ce?" iar o cameră luminată noapte de noapte se întreba acelaşi lucru.
Aceleaşi patru litere împreunate-n minte, "de ce?"
O fabrică de posibilităţi deschidea porţile imaginaţiei fără limite, înclinate spre fiecare parte din tine pe care voiam s-o descopăr.
Cine erai?
De unde apărusei?
Erau întrebări aproape retorice pentru sufletul care nu ştie să vorbească şi nici să construiască ipoteze.
După un timp, a apărut altcineva, împreună cu o încercare fragilă de a-ţi spune adio, de a mă elibera de dependenţa pe care o creeasei în mine, o peliculă de sfârşit de poveste era martora unui sfârşit de drum.
Pentru ca, la scurt timp după aceea, un zâmbet, o privire sau un simplu gest, să mă facă să mă întorc.
Dar nu, nu era un simplu gest, era gestul tău.
În asta consta diferenţa.
Pe fondul fragil a două drumuri şi poveşti diferite, începusem să ţes un destin ideal, implacabil legat de alte atribuţii şi împliniri.
Imaginaţia ţesea febril idealul care nu avea să se traducă niciodată în acţiune.
Se traducea însă în scrieri, palpabile, tăcute, cu un grad ridicat de adolescenţă târzie, care se extindea pe măsura trăirilor şi odată cu acestea.
Am extins idealul dincolo de liniile imaginaţiei, anihilând realitatea, cu mult mai reţinută în fapte, dar reală, palpabilă şi sigură.
Astăzi nu te mai regăsesc decât în filele îngrijit exprimate ale vreunei scrieri, ori în concluzia implacabilă a vreunui gând.
Ai crescut şi tu, odată cu dorinţele şi îndrăznelile mele, nu mai erau rochia din vitrină sau colierul impozant, ci perechea aceea de ochi care păreau a nu se întoarce niciodată.
Pentru că nu aveau un preţ într-o vitrină, deşi atâta timp m-am străduit să le aflu preţul.
Erau fără preţ, lucru pe care nu-l luasem în considerare.
Adio, astăzi, ieri, de fapt ai fost plecat tot timpul, totuşi mereu actual în fiecare fibră din trupul meu, în fiecare spaţiu al minţii mele.
Nu ştiu ce termen de comparaţie să-ţi atribui, pentru că de fapt, nici nu există unul.
M-am temut mereu că dragostea mea ar putea să-ţi facă rău.
Nu mă întreba de ce, era mult prea mare, ceva ce nu poate fi exprimat foarte exact, cuvântul acela grandios pe care-l cauţi pentru o scriere, acel ceva ce ar putea să definitiveze şi să încheie totul într-o notă măreaţă.
O asemenea comparaţie nu poate fi făcută decât de cineva care a trăit-o.
Şi da, m-ai făcut să o trăiesc.
Ea există doar în filele pline de semnificaţii ale trăirilor mele...din spatele luminilor.
Ceva ce nu poţi exprima, o enigmă pe care pur şi simplu o trăieşti, fără a fi nevoie s-o şi înţelegi.
Nu am înţeles-o niciodată...şi nici nu am mai insistat de-atunci.
Am luat-o ca atare, ca pe un fapt firesc.
Cuvintele sunt prea sărace în conţinut pentru a putea exprima trăiri, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ne străduim să le redăm.
Nu era poezie ceea ce provocai în mine, nici melodii şi nici impulsul de a scrie.
Scriam stângaci, infantil şi fără chef.
Simţuri tocite încorporate într-un mult prea realist ambalaj.
Pentru toate acestea, adio.
Cu câtă uşurinţă începusem să mă pierd în spiritul tău ludic şi mereu libertin.
Mă întorceam de fapt în mirajul unei epoci pe care deja o trăisem, poate mult prea repede.
Ştii, pentru cuvinte nu există jumătăţi de măsură.
Deşi parfumul tău era dozat cu grijă de către fiecare simţ, astfel încât devenise pentru mine o a doua piele.
Nici nu mai ştiu câte flori au căzut sau câte ierni au trecut în contemplare.
Ireal...intens...poate mult prea intens pentru un bărbat, atât de aproape şi totuşi infinit de departe.
Era o noutate să te iubesc aşa...fără alibiuri, fără sensuri exprimate, pur şi simplu intens.
În felul meu, diferit, autentic, un stil cu care nu erai probabil învăţat.
Adio...trebuie să rămâi aici, încadrat de schiţa unui vis plănuit, dorit, pregătit în amănunt, dar niciodată finalizat.
E tot ce pot să-ţi mai spun, tot ce trebuie să mai auzi...adio.
Deşi femeia de atunci din mine încă te mai caută cu fervoarea de ieri.
Iartă-mă pentru acest defect minuscul numit FEMEIE.
Cred că este singurul lucru pe care l-ai trecut cu vederea mereu, femeia din mine.
Femeia din spatele mărcii, interiorul primului-plan.
Dar, în fond, este o chestiune de priorităţi.
Iar ale tale au fost mereu altele.
Nu, nu e un reproş , ci o simplă constatare.
Astăzi e prea târziu pentru noi...de fapt mereu a fost prea târziu sau prea devreme pentru doi.
Adio...nu din vanitate, ci din dorinţa de a fi din nou liberi...amândoi!